Crăciunul este sărbătoarea bucuriei, a păcii şi a liniştii sufleteşti. Pentru cei mai mulţi trăitori ai Planetei este cea mai frumoasă perioadă din an. Este prilejul luminos de a ne dori, unii altora, belşug, sănătate şi spor în toate, de a dărui şi a primi daruri şi, după datina străbună, de a gândi frumos uitând necazurile şi supărările.

Acum, odată cu Naşterea Domnului, speranţele renasc însufleţite de frumuseţea bradului împodobit, de clinchetele cristaline ale clopoţeilor în aşteptarea lui Moş Crăciun, ce “niciodată n-a lipsit”. E, mai ales, vremea colindelor închinate venirii Mântuitorului şi dovada strălucitoare a perenităţii noastre ca popor creştin.

În Ajunul Crăciunului, pe înserat, în toate satele şi oraşele ţării începe colindatul, iar primii vestitori ai Praznicului Împărătesc sunt copiii. Ei sunt primiţi cu daruri care reprezintă ofrande cu semnificaţie creştină şi precreştină exprimând sincretismul datinilor româneşti. Colăceii sunt oglinda grâului, expresie a rodniciei, dar şi “trupul Domnului” din Sfânta împărtăşanie.

Nucile întruchipează, prin miezul lor, Crucea Domnului, iar merele amintesc de răscumpărarea păcatului originar, dar şi de perfecţiunea frumuseţii care învinge timpul.

După miezul nopţii de 24 decembrie, adică începutul liturgic al zilei creştine, până la sfârşitul celor trei zile ale Crăciunului, începe colindatul cetelor bărbăteşti. În acest răstimp, nici o gospodărie nu este ocolită, colindele realizând un fel de sacralizare a spaţiului, curăţindu-l simbolic de necazuri, ca să lase loc binelui, bunăstării şi armoniei. Din acest punct de vedere, cetele de colindători îndeplinesc şi o funcţie augurală, binecuvântând casele în care intră.

Din excepţionala bogăţie de colinde româneşti ale Crăciunului, multe înfăţişează tabloul Naşterii Mântuitorului, vizualizând în cânt şi vers Steaua pe care cei