A făcut parte din prima echipă a revistei, devenind ulterior senior editor şi redactor-şef adjunct Capital. A scris piese de teatru şi romane. În prezent, este senior editor la revista Forbes România
Maşinile de scris erau nou-nouţe, înalte cât un pachet de Kent superlong, apărate de nişte carcase din plastic, de un albastru-deschis, cu nişte clapete fine, care scoteau un ţăcănit de insecte ca în filmele SF. Cine venea mai de dimineaţă la redacţie prindea una liberă, ca să-şi scrie articolul. Dacă veneai mai târziu, aşteptai să se elibereze una. Nu mai ţin minte marca acelor maşini de scris. La prima vedere, acele maşini păreau fragile. Dar au ţinut la „tăvăleală“ mulţi ani, până să ni se instaleze computere pe birouri. Au rezistat (cu puţine defecţiuni) la miile de articole care s-au scris în anii de început ai revistei Capital. Dar nu maşinile de scris au contribuit la calitatea revistei. Oamenii au dat aripi maşinilor de scris din redacţia Capital. (Nu e nicio metaforă!)
Şi eu am scris la acele maşini zburătoare. Nu pot să fac socoteala câte articole am scris, ar fi o pierdere de vreme şi la ce-ar folosi? Să fac pe eroul? Să arăt cât de prolific şi cât de bun am fost? Să apar ca un pensionar acru în ochii colegilor mai tineri din presa de azi care, deşi au computere, Google şi toată lumea la picioare, scriu superficial, la normă, la „copy-paste“, după „comunicate“, la sugestia PR-iştilor? Să-mi consum frustrările? Fiecare „epocă“ îşi are eroii săi.
Oricum, pentru mine, scrisul la acele maşini a fost un efort fizic istovitor. Pentru că eu nu suportam ştersături pe pagina dactilografiată. Asta era damblaua mea. Consideram că o ştersătură ori o „modificare din condei“ (cu pixul) este o greşeală de stil. Articolul trebuia să fie curat dactilografiat şi aşa curat să fie citit de Doru Lionăchescu şi Vali Negoiţă, şefii mei de atunci.
De acee
