În 1990, în urma loviturii de stat neo-comuniste, am început să scriu contra clicii lui Iliescu. Sursa: EVZ

Mineriadele şi statul ideologic-poliţienesc radicalizaseră mulţi intelectuali. Era greu, era periculos, dar simţeam în jur un val de optimism, de solidaritate, de speranţă că barca ruginită va ajunge cumva la ţărm. Eram prizonierii comuniştilor, era sărăcie, erau manipulări grosolane, dar zările păreau deschise. Visam la Europa, la libertate şi la o Românie normală, cu legi şi reguli democratice. În acea perioadă, ca mai toţi jurnaliştii, am început să fiu ameninţat — inclusiv cu moartea. În 1996, în ciuda sprijinului kaghebist şi-a complicităţii populaţiei dezorientate, Iliescu a trebuit să lase puterea.

Începând cu 1996, am scris contra lui Emil Constantinescu. Speranţele erau prea mari, iar omul prea mic. Împleticindu-se în păienjenişul nesfârşitelor intrigi bizantine, lipsit de simţ practic şi de viziune, prost sfătuit, şi-a încheiat mandatul în mod lamentabil. Am fost constant atenţionat că nu înţeleg măreţia planurilor prezidenţiale şi că nu pricep cum e cu politichia. Am încasat loviturile şi am mers înainte cu criticile. După patru ani de speranţe irosite, de cedări şi complicităţi ruşinoase, Iliescu a recuperat o Românie încă mai costelivă, mai obosită, mai incapabilă să înţeleagă mersul lumii. Cred şi acum că sub Emil Constantinescu am pierdut totul, deşi aveam în mână numai aşi: de la contextul internaţional, la dorinţa de schimbare a populaţiei.

Din 2000, am revenit cu atacurile la Iliescu. De data aceasta, îşi găsise un aliat redutabil: Adrian Năstase. Autoritar, abil, dornic şi capabil să resuscite economia aflată în colaps, a eşuat amatoristic. Lăcomia pantagruelică şi aroganţa nemăsurată l-au transformat în ţinta urii populare. Prin comparaţie cu zâmbăreţul şi iezuitul Iliescu, Năstase întruchipa Răul absolut: corupt, vanitos şi