Şi, o dată în an, vine noaptea în care ne lepădăm de pieile de porc, ori de capră, ori de şarpe. Şi rămânem cu sufletul gol în bătaia luminii de argint, care plouă din stele peste copita cămilei primului mag.

Mă trezeam în dimineaţa asta, care avea să moară pe genunchiul nopţii, cu ochii în tavanul alb, crăpat pe sub varul care mai păstra încă fire de păr din bidineaua veche. Acelaşi tavan pe care lumina dansa convulsiv, în nopţile de iarnă, cu ochi aprinşi de flăcări, scăpată prin inelele godinului dat cu bronz. Mirosea a brad copt pe jar, împodobit cu scântei de scoarţă descărnată de vipie.

Odată cu prima geană a zilei, care mă invada cu miros de tămâie fiartă în ceara lumânării, cursă apoi pe buza candelei de argint, simţeam o nevoie copleşitoare să ţip de fericire, ca la propria-mi facere. Mă înţepa frigul în nări, aproape de frunte şi îmi dădeau lacrimile.

Coboram din pat, în genunchi, ca la-antâia rugăciune a utreniei. Îmi auzeam limpede dinţii clănţănind şi îmi feream, instinctiv, limba de tăişul lor.

Mă îmbrăcam în grabă, îmi trăgeam bocanicii fără şireturi pe picioare şi o tuleam ca vântul subţire prin sălciile gârlii, în magazie. Totul era pregătit, iar lucrul era musai să fie săvârşit în ultima zi ca să poarte sfinţenia timpului în el.

Despuiam cutia rece de tablă – o conservă de fasole cu costiţă, plină mai mult cu foi de dafin – şi decupam fantele cu o foarfecă special ascuţită. Fixam drept raze, şipci scoase dintr-o cutie de marmeladă, băteam ţintele în vârful lor şi le fixam pe poziţie cu sârmă subţire.

Pe urmă, încălzeam cleiul de oase. Puţea al dracului şi îmi băgam în nas nişte tampoane de urechi. Respiram pe gură şi mă forţam să nu vărs. Între timp, tăiam fundul conservei cu dalta.

Pe urmă, croiam „veşmântul” din coală albastră. Dădeam şiţa cu clei şi lipeam hârtia. Deasupra, puneam beteala. Pe gura c