Îi văd mereu în comparaţie cu ce sunt acum. Au ajuns la aproape 90 de ani, dar amintirile mele vor să se oprească acum aproape 15 ani, pe vremea când şi eu eram mai mic, iar totul era departe.
Ţin minte o vară. Nu mai are an. Eram la ţară, în judeţul Iaşi. Satul Dancaş. Amplasat între dealuri, nu aveai niciodată semnal. Nici astăzi nu există o reţea mobilă care să poată să aibă semnal acolo, decât dacă te cocoţi sus pe deal aşteptând liniuţa magică care te conectează la lumea înconjurătoare. Nu vă gândiţi că e departe. Nu sunt mai mult de 10 kilometri de oraş, dar totul părea îndepărtat.
Nu am avut o familie mare. Bunicii din partea mamei au avut trei copii. Pe mama, Mariana, sora ei, Anca (Aneta, cum a fost trecută în buletin) şi Jan (Ion). Din ei au ieşit o mână de nepoţi. Eu şi sora mea, Alexandra, verii mei Tudor, Ioana, Cristina, Daniel şi Ion (mi-a fost foarte greu să-mi amintesc numele lor, am zăbovit un pic să mi le amintesc – nu sunt foarte mândru de lucrul acesta).
Prin luna iulie sau august ne adunam cu toţii la ţară. Era perioada în care se culegea porumbul sau popuşoiul cum îi ziceam noi acolo. Şi urmau acele zile minunate. Canicula din timpul zilei, în faţa căreia rezistam în paravanul făcut de bunicul nostru în mijlocul curţii, iar apoi pe seară, pe plita din curte se făceau două lucruri: porumb fiert şi porumb copt. Un cazan uriaş de porumb fiert din care mâncam toţi. Toată familia. Stăteam vreo 15 oameni în trei camere.
Năvăleam pe oala încinsă şi ne luam fiecare câte 2-3 bucăţi de porumb încins. Mama mi le lua, le ungea cu sare şi le răcea în mână. Mâncam cu poftă, ca în Moromeţii. Ascultam poveştile simple ale bunicii şi bunicului. Ea îşi amintea războiul, el îşi amintea comunismul. Nu am înţeles bine niciodată cât de fruntaş a fost în acea perioadă. A fost în schimb frizer. După ani, într-o frizerie anostă din Iaşi,
