Prăjitura cu albuş, coada împletită în spic, cărţile lui Jules Verne, diapozitivele cu poveşti şi lampa de veghe mi-au însemnat copilăria de la etajul 7 al unui bloc din Dristor, Bucureşti.
Nu am avut vacanţe la ţară, lângă sobă sau pe prispă, ascultând sfaturile înţelepte ale bunicilor mei. Eu am crescut aici, printre betoane, în faţa blocului sau căţărându-mă în copacii din parcul IOR, actualul parc Alexandru Ioan Cuza. Bunica mea, Maria, s-a născut şi a trăit în Bucureşti, a terminat Liceul Gheorghe Lazăr în ’56, s-a angajat apoi ca tehnician la Intreprinderea de Drumuri şi Poduri Bucureşti, iar în ’91 a ieşit la pensie.
Mamaie Mari e o femeie care ştie ce înseamnă Facebook, care mă întreabă dacă am vizitat Castelul Windsor din Londra, care mi-a adus prima păpuşă Cindy (nu Barbie!) din Israel şi care m-a învăţat să înot la şase ani, după ce primul şi singurul meu colac – cu cap de lebădă – s-a spart în valuri.
Rădăcini de sârboaică
Este singura bunică rămasă în viaţă, mama tatălui meu, cu rădăcini aspre de sârboaică, cu ochi albaştri şi aceleaşi mâini fine peste care n-ai zice că au trecut 73 de ani de hărnicie, de poveri şi străduinţă. Mamaie m-a dus pentru prima dată la cinema, în 1994, la filmul “My Girl” cu Macaulay Culkin, mă purta pe la expoziţii de pictură şi îmi citea pe episoade „Lassie se întoarce acasă”, pe care eu o povesteam mai departe colegilor de grădiniţă, dornici să afle prin ce aventuri mai trecuse eroul canin.
Ne plimbam împreună pe Calea Victoriei, eu trăgând-o de mână să mai zăbovim în faţa vitrinelor magazinului Romarta Copiilor. Apoi, porneam agale spre Parcul Cişmigiu, acolo unde ea se aşeza pe bancă şi îşi continua lectura, iar eu îmi tăvăleam hainele în locul de joacă. Mă lăsa să fiu liberă, să mângâi câini, să hrănesc lebede, să alerg prin iarbă şi să ne oprim, de fiecare dată, să luăm apă pentru acasă de
