Bunica mea preferată a fost bunica Eugenia. Nu i-am spus niciodată pe nume şi nici mamaie. Ea era bunica. Acea BUNICA.
„De unde ai atâţia bani?“, îl întreabă vânzătorul dintr-un magazin cu jucării pe Kevin (Macaulay Culkin), în „Singur acasă 2“, când puştiul scoate din buzunar un pumn de bancnote mototolite. „Am multe bunici“, a venit prompt răspunsul.
Recunosc, n-aş fi fost în stare de o asemenea replică atunci când eram mică. Poate şi pentru că n-am avut multe bunici. De fapt, eu am avut doar trei din patru (două bunici şi un bunic), dar tot este o cifră bună, scuzaţi-mi cinismul.
Bunica mea preferată a fost bunica Eugenia. Nu i-am spus niciodată pe nume şi nici mamaie. Ea era bunica. Acea BUNICA. Nu era bunica pe care să o împart cu alţi nepoţi în vacanţe, pentru că bunica (mama mamei) locuia cu noi. De fapt, noi am locuit în casa ei din Focşani până când eu am împlinit 9 ani. Apoi, „Medeleniul“ meu n-a mai fost al meu...
Însă nimic nu va rivaliza vreodată cu cei 9 ani de-acasă, acolo unde m-am simţit cel mai acasă. Amintirile mele cu bunica sunt ploi torenţiale şi cireşi pitici în floare, sunt rochii înflorate de vară şi nopţile de Înviere pline de smerenie, în amintirile mele e grădina în care nu puteai ascunde nici măcar păpuşi, dar în care ea nu mă „găsea“ niciodată.
Bunica mea e bunica genunchilor juliţi şi-a urechilor înroşite, a cozonacilor făcuţi pe nedormite, într-o odaie vanilată şi caldă ca sufletul ei, bunica mea era cea mai micuţă femeie pe care am cunoscut-o, dar era superlativul tuturor bunicilor din lume.
Bunica, în ziua nunţii
Băiatul care a înghiţit un şarpe
Iar seara, când oboseala ne rărea jocurile şi poznele, bunica însufleţea pentru noi lumile copilăriei ei. Pentru că niciodată nu adormeam fără bunica şi poveştile „de pe vremuri“. Făt Frumos putea să aibă mere de aur, paloş de oţel
