Încă de la opt ani şi un pic aveam o problemă serioasă: mă presa timpul. Aşadar, mă grăbeam în toate, fapt poate nu chiar atât de anormal în condiţiile în care sunt născută în Bucureşti, trăiesc în Bucureşti şi s-ar putea prea bine să rămân în Bucureşti, oraşul în care toată lumea e grăbită şi nimeni nu are timp.

În consecinţă, şi eu mă grăbeam încă de mică. De la mâncat repede, la scris repede. Ei bine, partea cu scrisul în grabă le nemulţumea profund pe mama şi pe bunica, pe care toţi din familie o strigam „Mamaia Leana”. Chiar dacă depăşisem cu brio „etapa beţişoarelor” (a.k.a. „beţigaşelor”), chiar dacă stăpâneam alfabetul, ba „a” nu era suficient de rotund, ba „c” nu avea codiţa de sprijin.

Cum graba strică treabă, strică şi scrisul. În opinia bunicii, care-mi verifica aproape zilnic temele, „este o ruşine ca o fetiţă să scrie urât”.

Rescrie! Rescrie!

Prin urmare, cuvântul de ordine în casă era „rescrie”, evident, după ruptul paginii. „Rescrie”, „rescrie”, „rescrie”, „rescrie”... şi aşa ajungeam să număr cel mult zece file în caietele mele. Până într-o zi când am găsit soluţia, cel puţin aşa credeam eu. (Nu! Nu-mi pusesem în minte să mă străduiesc să scriu mai citeţ.)

Văzând-o adesea pe mama, profesoară la Construcţii (UTCB), că foloseşte foi indigo pentru multiplicarea paginilor cu probleme pentru testele date studenţilor, am decis să-i urmez exemplul. (Pe vremea respectivă, dacă mai găseai câte un xerox pe ici-colo, iar funcţia copy/paste nici nu pătrunsese în România.)

La scurt timp după ce ticluisem planul cu indigoul, am luat „pe şestache” (după cum spune Mamaia Leana) câteva coli din sertarele-mastodont ale mamei (căci aşa-mi păreau pe atunci). Nici nu trece ziua că se şi iveşte o temă dată de învăţătoare numai bună pentru a-mi pune în aplicare planul: o compunere. După ce am scris-o, m-am dus la bunica, i-am arătat „oper