Cînd a murit, nu mi-au spus. Trecuseră mulţi ani, eram în Bucureşti. La cîteva zile după ce l-au îngropat, am sprijinit cu spatele Palatul Telefoanelor, să nu se mai clatine.

„Hai să îl cunoşti pe bunicul!”, mi-a spus mama, cu o voce schimbată, semn că se afla în preajmă un străin. Aveam 17 ani, ştiu asta sigur fiindcă doar în clasa a unsprezecea am învăţat după-amiaza şi ajungeam seara acasă.

„Vino să te sărut!”, mi-a spus bărbatul din pat, încercînd să se ridice într-un cot. Mă privea cu ochii mari ai tatălui meu.

„Ce ochi albaştri are! Şi ce dinţi perfecţi!”, m-am minunat apoi, în bucătărie. „E proteză, prostuţo!”, m-a pus mama la punct, amestecînd într-o oală. Nu ştiu cît i-a convenit ei instalarea pe neaşteptate la noi în casă a bunicului despre care eu una nu ştiusem pînă la acea vîrstă nici cum arată, nici cum vorbeşte... Aventurierul bunic, tată a cinci copii, fost profesor de română, plimbăreţ de la o moşie la alta, pasionat de pomicultură şi muzică, avea acum 77 de ani.

A fost cazat în dormitorul meu, unde se culca întotdeauna primul, la lăsarea întunericului. Mă strecuram venind de la baie în cămaşă de noapte, mă cuibăream în patul celălalt, apoi, neobişnuită cu o altă prezenţă în cameră, ascultam şi îmi reglam cumva respiraţia pe respiraţia străină, era un fel de cîntec extrem de intim, muzica a doi oameni totalmente străini, declaraţi rude şi nevoiţi să doarmă împreună o vreme lungă de acum înainte.

Aveam seară de seară senzaţia că nici el nu adormise, că îmi pîndea de fapt fiecare mişcare, că el respira în ritmul meu, pentru a nu fi auzit.

Cu mintea şi sufletul de acum, înţeleg rolul extrem de delicat pe care l-a avut bunicul, care pe-atunci nu-mi era bunic, ci primul bărbat cu care dormeam în cameră, primul bărbat care mă vedea seara urcîndu-mă în pat în prima mea cămăşuţă de femeie - era gălbuie cu dantele -