Daca am pricepe de fiecare data cand ne invartim in jurul cozii ca lumina este atat de aproape, am salva atat de mult timp incat in loc de ameteala am simti liniste. Unii spun ca e nevoie de cate-o prabusire, uneori, pentru a avea spre ce sa aspiram. Nu sunt de acord.
Daca am porni de la ideea ca nu numai in preajma Craciunului ne putem urma impulsul de a ne exprima sentimentele, dupa ce am depasi perioada de ridiculizare, am gasi un mic adevar: energia consumata pentru a fi buni e mai mica decat cea utilizata pentru a ne provoca nenorociri unii altora. Si cu ce ramane, am cuceri lumea.
Lumea este asta in care ne nastem mereu si-i tragem dupa noi pe cei care au mai putina incredere in fortele proprii. Un strop de speranta daca le picuram in pasi, langa un strop de iubire, curand vor creste singuri si vor avea forta de a ne tine ei pe noi de umeri cand avem impresia ca totul se prabuseste.
Caci asta invatam de fiecare data de Craciun, pentru a uita imediat, cand se stinge gerul Bobotezei: ca singuri suntem putini, iar impreuna suntem multi.
Daca am pune pe frigider o hartiuta cu fotografia fericirii noastre de Craciun si ne-am uita la ea 365 de zile, fara sa avem sentimentul ca am putea parea penibili, peste un an n-am mai avea de ce sa ne ascundem si le-am spune tuturor: a fost un an minunat.
Pruncul Iisus este cea mai frumoasa poveste a omenirii, caci ea inseamna fragilitatea unui inceput pe care suntem chemati sa-l ingrijim, sa-i punem apa la radacina, sa-l indestulam cu iubire pentru a deveni salvatorul nostru. Inseamna incredere, orizont si solidaritate.
Caci oricate cicluri s-ar sfarsi si cate Apocalipse s-ar anunta (aflu ca urmatoarea va fi in 2017), atata vreme cat avem acest Prunc, viata nu isi va pierde samanta. Cercul nu se va inchide, ci se va putea transforma.
Acesta este
