A existat o vreme cînd nu se strivea corola de minuni a lumii (poate nu era atîta înghesuială de oameni). Mărturie ne-au rămas minunile descrise de miturile, poveştile şi relatările inspirate ale scrierilor sacre. Inepuizabile ca tîlcuri şi taine sînt miracolele şi minunile biblice. Chiar primele versete din cartea Facerii ne confruntă cu „minunea minunilor“, însăşi creaţia divină a lumii în care trăim. Mai nou, cercetările de avangardă din fizica teoretică avansează ideea unui univers elegant, ceea ce subliniază foarte bine caracterul miraculos al acestuia, instituit de Fiat lux-ul divin.

Dar ce este un miracol sau o minune? În accepţiunea medievală, termenii se referă la o lucrare divină, supranaturală, care produce uimire. Nu întîmplător, latinul miraculum înseamnă „minune“, „miracol“ înrudindu-se genetic cu mirror „mirari“, a se mira, a fi uimit, a admira“. Pare incredibil, dar minunile biblice care au schimbat lumea s-au făcut cu mijloace simple. Moise s-a slujit de un toiag, dar a fost proroc şi a vorbit cu Dumnezeu „faţă către faţă“. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a împlinit minunile cu mîinile goale şi Harul lucrării Sale mîntuitoare.

Cu timpul, minunile şi miracolele trec în... atribuţiile sfinţilor. Atît în vremea vieţii lor, cît şi după aceea, întrucît există credinţa că puterile miraculoase se transmit integral şi moaştelor. „Dumnezeu ne-a dat relicvele, îngăduind descoperirea lor“, afirma Augustin din Hippona într-o predică despre Sf. Ştefan: „Rămăşiţele sale au ieşit la iveală cu voia Domnului şi au făptuit multe minuni“. La dezgroparea sfîntului, în anul 415, o mireasmă îmbătătoare a vindecat numeroase persoane din asistenţă. Minunea a fost confirmată şi de o ploaie ce a pus capăt secetei îndelungate.

Venerarea sfintelor moaşte s-a răspîndit şi la români. Cultul sfinţilor locali începe la noi, cu Nicodim de la Tismana, mort în 1406, ca