Toţi eroii cetăţii au fost ucişi. Singurul supravieţuitor de sex masculin e un copil, fiul lui Hector şi al Andromacăi. Hecuba, soţia lui Priam, a devenit regina văduvelor de război. Cassandra, preoteasa lui Apollo, profeţeşte noi nenorociri. Copilul care trebuia încoronat va fi luat prizonier de greci şi omorît. Frumoasa Elena a iscat cîndva războiul, iar acum e sfîşiată de cele două tabere însetate de sînge. Fantoma lui Ahile bîntuie cetatea şi se răzbună pe o tînără vestală. Femeile troiene, devenite prizoniere ale grecilor, sînt îmbarcate pe corăbii. Vor fi duse în exil. O lume se stinge, învinsă de trădări şi de viclenia unei armate în plină ascensiune.

În vara lui 1990, în timp ce la Teatrul Naţional din Bucureşti, actorii repetau Troienele, după Euripide, afară, minerii terorizau oraşul, interpretînd scene dintr-un spectacol politic regizat de Ion Iliescu. „Oricînd ar fi pusă în scenă“ – spune în 2012 regizorul Troienelor, Andrei Şerban – „această poveste rămîne actuală“. La peste 20 de ani de la spectacolul grandios montat la Bucureşti, Troienele se întorc, odată cu roata istoriei, de astă dată în clădirea elegantă şi strălucitoare, proaspăt renovată, a Operei din Iaşi.

Premiera de la Iaşi a fost în mai multe feluri o premieră şi a depăşit cu mult aşteptările publicului, scoţînd la iveală o echipă de cîntăreţi de operă, actori şi dansatori cu resurse nebănuite de talent şi dibăcie artistică. Întîi, spectacolul a schimbat ideea unora că opera este o întrecere de voci sublime care ţîşnesc la intervale precise din nişte trupuri decorativ înţepenite. Interpreţii Troienelor cîntă, în timp ce se luptă, aleargă, se tîrăsc, se leagănă, mărşăluiesc, disperă, merg în procesiuni funerare, poartă torţe aprinse, îşi încleştează trupurile în ritmul tobelor, se zbuciumă, aşa încît vocile lor nu mai sînt produsul unui antrenament profesionist al laringelui, c