Minunile se află undeva într-un orizont de aşteptare a ceea ce este (şi rămîne) copilăresc în om. Copilul îşi doreşte minuni din cele mai nevinovate şi le află petrecînd în lumea poveştilor. Şi viaţa omului este o poveste. Şi parcursul omenirii este o poveste. Şi, ce poveşti!
Oamenii ar putea fi împărţiţi şi după felul în care se raportează la minuni. Sînt oameni care văd în jurul lor numai minuni, după cum sînt alţii care nu cred deloc în minuni. Sînt oameni care caută minunile cu orice preţ şi sînt oameni a căror credinţă nu este decisă esenţial de manifestarea unor minuni majore în viaţa lor.
Sînt micile minuni de fiecare zi (supravieţuirea însăşi), dar sînt şi marile minuni care schimbă decisiv cursul unor evenimente de parcurs sau chiar al vieţii unor comunităţi importante. Întîlniri de referinţă cu Dumnezeu!
Dar cum definim minunea? Mai precis, care ar fi linia de demarcaţie între ceva ce este minune şi ceva care numai pare să fie? În limba română, limbă cu vădite virtuţi teologice, există şi această exprimare, care spune despre unele lucruri că s-au realizat sau s-au petrecut „ca prin minune“. Cu alte cuvinte, n-au fost chiar minune, dar au fost pe-aproape. Aici ne aflăm într-o zonă de graniţă, care, în ambiguitatea ei, este, pînă la urmă, cea mai convenabilă întru aprecierea lucrurilor nesigure.
În mod obişnuit, minunea este văzută ca o transgresare (nu o încălcare!) a legilor „naturale“ prin intervenţia unei forţe externe supranaturale. Dar sînt din aceia care cred că tocmai un asemenea tip de manifestare ţine, de fapt, de un firesc, de o stare provenind din timpul cînd firea nu era căzută. Minunile, ca atare, reprezintă mai degrabă o îndreptare a legilor naturii.
În limba română există două cuvinte care acoperă zona: minune şi miracol. Ambele cuvinte provin din latină şi sînt înrudite bine cu mirarea. Totdeauna, minunea implică
