A fost odată, acum nişte ani, cam tot pe vremea asta, prin decembrie, un băieţel care i-a scris Moşului. Prima scrisoare, scris şovăielnic, dorinţe multe – presupuse cadouri – şi promisiuni de cuminţenie cît cuprinde. Plic, ştampilă, poştă… pînă aici toate bune şi frumoase. Dar Moşul i-a răspuns. Şi chestia asta l-a dat pe spate, la propriu. Un leşin în toată regula, neprevăzut în scenariul unei surprize de Crăciun care a reuşit să sperie pe toată lumea.
Povestea este adevărată, cum la fel de adevărat este că am tras o porţie bună de rîs în faţa unor părinţi nedumeriţi, altfel responsabili, care au priceput abia într-un tîrziu că odrasla era pregătită să primească daruri, dar nu dovada existenţei unui personaj minunat.
Cu sau fără brad, Moş, cadouri – credincioşi sau altminteri –, copii fiind, am trecut fiecare prin emoţia aşteptării şi speranţa în cel ce dăruieşte. E poate prima întîlnire cu „minunea“, cînd dorinţa e posibilă, nealterată, cînd se poate „să fie“.
Apoi (iarăşi) fiecare după rostul lui, din cînd în cînd, poate preţ de o clipă, încrezători sau sceptici, trăim „ceva“ dincolo de cuvinte, într-o uimire profundă, „ceva“ ce dăruieşte mai cu seamă o stare.
Ei, ce e de fapt „o minune“? – Un lucru surprinzător, straniu, miraculos! Uimitor şi admirabil! I-am întrebat pe mulţi şi toţi mi-au răspuns în felul lor, uneori meditînd, alteori exuberant, gîndindu-se la sine ori la alţii, încercînd să definească mai curînd starea decît cuvîntul pe care nici unul dintre noi nu îl căutase încă în dicţionar.
Şi miracolul? – Ceva de dincolo de realitate, o făptuire divină, sublimă şi de necuprins în cunoaştere, faţă de care am putea fi doar martori, mărturisitori.
Invocarea miracolelor apare în momente de excepţie în care omul sau colectivitatea se confruntă cu un fel de primenire substanţială, o schimbare de percepţie şi viziune asupra re
