Bunicul Alexandru Chiţan, fost primar la Cernăuţi, s-a îndrăgostit prin 1925, spre disperarea mamei sale, de o fată simplă, cu cozi negre, din raionul Zastavna. În 1935, familia lor cu opt copii s-a mutat în România

Ochii mari şi expresivi ai Mariei, pe care din fericire i-am moştenit, l-au pus pe jar pe bunicul Alexandru. Nu şi-a mai putut-o scoate din suflet pe fata cu privire blândă ca o apă lină. El era o fire mai dură, aprig la sânge şi apăsat la vorbă.

Bunicul nu s-a uitat deloc la bodogănelile maică-sii şi s-a luat de foarte tânăr cu Maria. În 1935, aveau deja opt copii - o mulţime de guri de hrănit, luptându-se cu greutăţile şi sărăcia lucie de dinainte de război.

O soră de-a bunică-mii se refugiase deja la Paşcani, aşa că s-au hotărât să ia şi ei drumul României de dincolo de Prut. În satul lor, la Verbăuţi, se vorbea şi ucraineană şi română şi, din fericire, bunicii rupeau puţin pe româneşte.

12 feluri de bucate pe masa de Crăciun

Peste Prut, au ales satul Sălişte din cel mai nordic ţinut al Moldovei, acolo unde se agaţă harta în cui, iar locurile sunt veşnic acoperite iarna de troiene.

Din grădina bunicului, la o aruncătură de băţ, se vedea ţinutul ucrainean de azi. De altfel, şi-acum când păşeşti în Sălişte, ţi se afişează pe telefonul mobil mesajul cu „Bun venit în Ucraina“.

Nu ştiau pe nimeni în Sălişte, însă ai mei bunici şi-au câştigat repede respectul consătenilor prin felul lor de-a fi, cu inima deschisă şi privirea dreaptă. Au impresionat pe toată lumea pentru că, deşi erau atât de numeroşi, erau foarte uniţi între ei. Şi mai ales, dădeau dovadă de o generozitate cu totul ieşită din comun.

Maria şi Alexandru au mai făcut încă doi copii şi în Sălişte, pe mătuşa Marica şi pe tatăl meu, Mihai, ultimul dintre fiii lor.

Bunicul Alexandru îl alinta pe tata "Mihaia, Miha