La 65 de ani de la abdicarea sa forţată, Regele Mihai continuă să le transmită românilor obişnuitele sale mesaje de Crăciun, ca şi cum ar fi încă pe tron. A încercat mereu să arunce punţi către supuşii săi, vorbindu-le fără urmă de indignare aristocratică, dar a fost aproape întotdeauna ezitant în raporturile sale cu lumea politică autohtonă.

Sfiala sa în faţa politicienilor de azi sau de ieri provine probabil mai puţin din resentimentele faţă de o lume care l-a nedreptăţit, cât mai degrabă din aversiunea faţă de compromisurile pe care a fost nevoit să le facă dinainte să abdice şi până când a reuşit să-şi recupereze proprietăţile confiscate de comunişti. În scurtele perioade de domnie (1927-1930 şi 1940-1947) nu a avut ocazia să fie stăpân pe situaţie, să conducă ţara, să-şi demonstreze abilităţile de lider. A devenit Rege prea devreme (prima dată la 6 ani şi a doua oară la 19) şi a fost nevoit să traverseze al Doilea Război Mondial, suportându-l pe Ion Antonescu în fruntea statului. Datorită acestuia are şi acum cel mai mare grad din Armată Română, pe care nu au îndrăznit nici măcar comuniştii să i-l retragă. Ion Antonescu a semnat pe 10 mai 1941, de ziua naţională decretul prin care Regele Mihai era făcut mareşal, doar pentru ca trei luni mai târziu să se poată autopromova şi el tot ca mareşal, fiindcă documentul de ridicare în grad trebuia semnat atât de şeful statului, cât şi de rege. Mihai nu era însă la curent cu ceea ce se întâmpla în ţară şi a aflat, de pildă, despre intrarea României în război de la radio, deşi era atunci singurul mareşal din România.

Şi atunci, ca şi acum cel mai mare grad al Armatei Române era ornamental, fiindcă Regelui nu i s-a dat posibilitatea să-şi probeze calităţile militare şi nici el nu era foarte pasionat, după cum povestea generalul Sănătescu în 1944, când a preluat fotoliul de şef al Casei Militare Regale: "Văd c