În fiecare an, de Crăciun, profesorii ocupă un loc fruntaş pe lista Moşului, unde nu sînt împărţiţi în buni şi răi, în obraznici şi ascultători, în darnici şi zgîrciţi. Iar noi, elevii, am învăţat treptat să fim Moş Crăciun pentru ei.

Încă nu ştim exact de ce o facem. Iubirea noastră pentru profesorii noştri există, fără îndoială. Îi apreciem, pe unii mai mult, pe alţii mai puţin, dar ştim sigur că noi, adulţii de mîine, le vom fi recunoscători, le vom ierta cicălirea, le vom mulţumi pentru că ne-au făcut oameni mari şi frumoşi. Şi cu toate astea – de ce aprecierea noastră trebuie ambalată atent doar în cadouri de Crăciun? Poate ar trebui, pe lîngă cadouri, să chiulim mai puţin. Să învăţăm mai mult. Să încetăm să-i înjurăm pe la colţuri, revoltaţi de un 3 sau un 4.

,,Aşa se face“ – e argumentul principal în dorinţa noastră de a-i face pe profesori fericiţi de Crăciun. Şi într-o lume în care trebuie să facem „ce se cuvine“, noi şi părinţii noştri, care sponsorizează totul, ne supunem regulilor impuse de societatea capitalistă. Pentru că aici nu e vorba de tradiţie. Domnul Trandafir nu primea cadouri de Crăciun – şi tot îşi iubea elevii.

Şi oricît de uşor ar părea, tot procesul ăsta ne dă, de fapt, mari bătăi de cap. Prima dată, se stabileşte suma. Încep nemulţumirile. Unii sînt prea săraci, alţii au pur şi simplu alte priorităţi. În final, toţi se conformează, supunîndu-se majorităţii.

Dar adolescenţii sînt probabil cele mai uituce fiinţe de pe pămînt. Şi de asta e nevoie de şeful clasei, uneori nervos, alteori doar epuizat, care are grijă să ne reamintească, de trei ori pe zi, să aducem banii. Ne scriem în palmă, ne punem zeci de alarme – doar-doar să nu uităm din nou.

În cele din urmă, cu banii pe masă, încep discuţiile în contradictoriu, legate de darurile în sine. Să fie simbolice? Să fie mai bine utile! Să fie ciocolată, sau vin? Sti