Parte din Trilogia antică montată de Andrei Şerban într-unul din momentele de cumpănă ale societăţii româneşti în nesfîrşitul său drum dinspre noapte pînă-n zori, Troienele de acum peste două decenii au însemnat, sub cel dintîi directorat liber al Naţionalului bucureştean, un prim exerciţiu de exorcism. Şi ce s-a petrecut atunci a fost cel puţin uimitor: în faţa bravilor mineri năvălind cu lanţuri, bîte şi uniforme proletare, cuibăriţi altfel prin nu ştiu ce tovărăşească Polivalentă unde au primit mulţumiri de recunoştinţă, o femeie fragilă le-a barat asaltul prin gesturi şi incantaţii într-o limbă de neînţeles, făcîndu-i să o ia frumos la sănătoasa. Et in Arcadia ego! Naivii/procleţii s-au repezit în aceeaşi nemaipomenită aventură. Nu ne putem raporta la ceea ce n-am văzut, n-am trăit, decît în ipostaze fantasmagorice, ridicole. Povestea omului ridicol e, paradoxal, abia la început. Istoria teatrului poate va consemna delirant – acum, cînd istoria nescrisă se repetă într-un mod coşmaresc-monumental – un succes de serată internaţională, fiindcă tot se poartă cosmopolitismul snob şi de tejghea. Instituţiile mor, actorii – actanţi pe scena largă a lumii – se pervertesc în sistem, cînd nu fug de pe o grămadă de gunoi pe alta întorcîndu-se adesea princiar în chip de vedete intercontinentale care scuipă seminţe peste publicul larg. Lăsăm în urmă zgomotul şi furia chiar dacă ele nu ne iartă pe noi, cei ce ne regăsim deopotrivă în singularitatea propriei fiinţe şi în comuniune, reunite magic prin alchimia spectacolului de teatru-operă de la Iaşi. Muzică, ţipăt, tăcere, într-o limbă moartă. Iluminări. Look homeward, Angel... Între prezumtivul „manifest“ şi percepţia impresionistă se cască marele gol al vanităţii preţios ambalate, ambalaj bun la toate, care le înghite. Analog lui Liviu Ciulei, Andrei Şerban intră în galeria ultimilor artişti realişti, cei rari pentru că