Prima mea întîlnire cu miracolul s-a petrecut, evident, în copilărie, cînd integrat fiind poveştilor de zi cu zi, ştim că vîntul poate să ne caute şi să ne vorbească, că îngerii ne feresc de frici, că buclucaşele boabe de piper nu sînt doar boabe de piper, ci bebeluşi în miniatură, că orice fir de iarbă trebuie încercat pentru că poate fi chiar acela care dezleagă lacătele, că merele nu sînt doar galbene, ci şi de aur, şi apa poate fi vie pentru cei care ştiu să o caute. Mă aşteptam aşadar şi eu să le întîlnesc… ca şi pe balauri, bătrînele vrăjitoare mai mult sau mai puţin binevoitoare şi toate celelalte făpturi miraculoase.

Dar, evident, miracolul era mai degrabă o lume imaginată în a cărei existenţă într-un univers apropiat credeam doar pentru că alţii povesteau despre ea…

Au urmat apoi anii în care miracolul sfinţilor din calendar s-a împletit cu cel al basmelor, dar s-a şi depărtat deopotrivă, plasat fiind tot mai mult într-o lume, chiar dacă apropiată, totuşi paralelă. Am învăţat, ca mai toată lumea, să tratez miracolele ca pe întîmplări ale unui copilăresc început al meu şi, mai ales, al omenirii, în care mintea încă nu pe deplin stăpînă a realităţii îşi încarcă vremea şi lumea cu înţelesuri fabuloase. Şi m-am oprit aici, aşezîndu-le cu un gest puţin superior şi înduioşat printre păpuşi, desuete cariere de prinţese, vise şi umbre ale copilăriei. Am crezut că asta o să fie tot, că ştiu şi stăpînesc cu explicaţii raţionale tot ceea ce este… Am închis lacătele, am tras zăvoarele şi m-am aşezat liniştită în viaţa mea, departe de incertitudinile minunilor şi fricilor, de miraculos şi nefamiliar.

Pînă într-o zi, cînd, din întîmplare sau nu, am ascultat povestea unui psiholog şi biolog american. Care, după ce studiase cîţiva ani relaţia dintre sănătatea psiho-somatică şi boală, lăsase în urmă o promiţătoare carieră academică, pentru a se cufunda în