Stimată redacţie,

În cursul lunii noiembrie crt., trei dintre temele dosarelor par a se înlănţui: „Ce-i învăţăm pe copii despre Dumnezeu“, „Cei 7 ani de acasă“ şi „România înapoiată“. M-am gîndit mult (mai ales la prima temă) şi am ajuns la concluzia că, în toată această ecuaţie a educaţiei religioase, familia pare a nu fi prea prezentă. Or, judecînd după „topurile“ încrederii populaţiei, care situează Biserica pe locuri fruntaşe, sau după interminabilele cozi de la hramuri moaşte, resfinţiri (apropo, nu vi se pare că acestea s-au mărit exponenţial în ultimii şapte-opt ani?), românii par a fi un popor profund credincios. Prin urmare, copiii acestui popor, crescuţi de adulţi atît de credincioşi, vor deveni şi ei măcar la fel de credincioşi.

Şi atunci, la ce bun introducerea religiei ca materie de studiu obligatorie, într-un sistem de învăţămînt al unui stat laic? Sau nu sîntem un stat laic? Poate revizuirea Constituţiei ne va aduce ceva surprize?!?

Cînd s-a introdus această materie în curriculum, s-a considerat a fi un gest de reparaţie faţă de perioada comunistă. Nu-i vorbă că, din anii ’90 şi pînă acum, şiruri întregi de guverne, miniştri, politicieni tratează Biserica, cultele, sărbătorile religioase cu ipocrită smerenie, mai ales în faţa mass-media.

Dar să revin.

Trăiesc într-o zonă multiconfesională, în care, totuşi, ortodocşi şi catolici sînt în proporţie aproximativ egală. Între 1990-1998, am fost director de şcoală gimnazială comunală. În deplin spirit ecumenic, am avut, eu şi colegii mei, o legătură deschisă cu ambele parohii – cea ortodoxă şi cea catolică. În prima fază, orele de religie erau ţinute chiar de preoţii parohi. Or, orarul şcolar nu se putea plia pe obligaţiile preoţilor din parohie (slujbe de diferite categorii), astfel încît multe dintre ore se suspendau (cca o treime). Nu mai vorbesc de bătaia de cap creată de ex