Cuvîntul,,minune“ are o largă întrebuinţare, iar noi îl utilizăm relativ des. În general, prin el semnalăm ceea ce iese din comun, fie în sens bun, fie în sens rău, folosindu-l cînd cu sens propriu, cînd cu sens figurat. În limbajul religios, folosim cuvînul,,minune“ în sens figurat, dar, în mod fundamental, prin,,minune“ omul religios desemnează realităţi care depăşesc obişnuitul cotidian şi cărora le acordă toată atenţia.

Creştinismul nu poate fi religie fără minuni. Ar fi un simplu sau un complicat sistem filozofic, dar nu religie. El se fundamentează pe minune. Naşterea şi Învierea Mîntuitorului Hristos, spre exemplu, au fost minuni, dar atît de evidente şi cu atîtea consecinţe în istorie şi în viaţa multor oameni, încît ne par de multă vreme lucruri obişnuite. Sigur că a fi creştin nu înseamnă a-ţi fundamenta viaţa pe orice fapt care ţi se pare ţie a fi „minunat“, ci pe ceea ce a fost recunoscut ca atare de persoane verificate şi vrednice de încredere. Faptele cu adevărat minunate au fost şi sînt percepute, atît la nivel individual, cît şi la nivel colectiv astfel încît cei care au avut şi au parte de acestea să vadă în viaţa lor rosturi noi sau chiar să-şi schimbe radical felul de a trăi. În această schimbare radicală, totdeauna în bine, se vede puterea faptului minunat, puterea minunii.

Perceperea minunii nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Dacă minunea nu-i va schimba viaţa cuiva, cel puţin îl va contraria, îl va intriga şi-l va pune eventual în dilemă, cu condiţia ca acest om să nu fie insensibil la ceea ce facultăţile sale pot realmente să perceapă. Minunea, din perspectivă umană, este un fapt extraordinar, dar care, în esenţă, intră în planul pe care Dumnezeu îl are cu lumea şi cu omul, cu natura în general.

Încercînd să definească minunea, Sfîntul Augustin spunea:,,Miraculum voco, quidquid arduum aut insolitum supra spem vel facultatem