Chiar dacă s-au împlinit o sută şase ani de la naştere, Corneliu Baba continuă să aibe în cultura românească o imagine publică neschimbată; ca şi în timpul vieţii, el este încă un amestec de prezenţă retrasă şi de absenţă protectoare. Invocat, din cînd în cînd, ca o figură tutelară, dacă nu chiar ca una de-a dreptul legendară, nu s-a întrebat încă nimeni, în afara lui însuşi de nenumărate ori, asupra locului pe care opera sa îl ocupă într-o posibilă geografie culturală. Vizibilitatea tot mai puternică a lui Ion Ţuculescu – un vector al modernităţii româneşti şi unul dintre marii contemporani ai lui Baba, cu sangvinitatea sa meridională şi cu temperamentul său cromatic exploziv – şi readucerea lui în actualitatea artistică, deopotrivă prin expoziţii şi prin evenimentele de piaţă, determină o întrebare directă: unde se situează artistic şi moral Corneliu Baba, este arta lui o fatalitate sau consecinţa unor împrejurări exterioare? Este el un pictor răsăritean sau unul de factură occidentală? Faptul că nu a avut contacte directe cu arta europeană, decît foarte tîrziu, iar la Paris, oraşul visat pe atunci de către toţi artiştii lumii, a ajuns şi mai tîrziu, poate fi unul cu un impact real asupra opţiunii sale estetice?
Acum, cînd opera sa este definitiv încheiată, ea însăşi poate răspunde atît întrebărilor de mai sus, cît şi întrebărilor care traversau nenumăratele meditaţii solitare ale artistului. Iar răspunsul este unul fără echivoc: nici Parisul, nici călătoriile şi nici un alt tip de experienţă nu ar fi modificat hotărîtor topografia şi spiritul acestei opere. In România anilor 30-40, fără a avea aceeaşi anvergură şi fără imensa autoritate a unui Paris care iradia omnidirecţional cultură şi care fascina aproape mistic, experienţele moderniste şi febrilitatea cu care se căutau noile resurse ale limbajului artistic erau comparabile cu acelea europene. Chiar