Joachim Bouflet, autorul unei foarte cunoscute „istorii a miracolelor“ (traducere în limba română la Editura Cartier, 2009), ne atrage atenţia asupra faptului că trăim cu adevărat într-o lume miraculoasă, în care vorbim mult, uneori excesiv, de miracole economice, medicale, tehnice sau sportive. Numai un miracol mai poate salva echipa Avîntul Topoloveni de la retrogradare! De cîte ori nu am citit/auzit fraze de acest gen. Folosirea abuzivă a termenului vine tocmai din faptul că el a fost „golit de semnificaţii, prin excluderea a ceea ce constituie însăşi natura sa: cauzalitatea divină, inserţia într-un context religios“. Un studiu dedicat faptelor pe care le denumim miraculoase sau supranaturale se anunţă din start a fi unul dificil, nu doar din cauza mediului înconjurător, avid de miracole şi extrem de incredul, în acelaşi timp, cît pentru faptul că „logica miracolului“ scapă adesea observatorului exterior. Cine poate şti cu adevărat ce se întîmplă în sufletul celuilalt? – sună banal, dar atît de adevărat... Cu toate acestea, credinţa în miracol, faptul că „ceva“, ce te depăşeşte cu mult, îţi poate schimba viaţa există în toate culturile, cu forme diverse de exprimare. Trebuie să precizăm, chiar de la început, că miracolul religios este perceput diferit în creştinismul occidental, respectiv oriental. Dincolo de efectele corozive ale protestantismului ce a eliminat din societăţile pe care le-a modelat ideea însăşi de miracol, de magic sau, mai nou, de secularizarea extinsă pe multiple planuri, există cîteva diferenţe majore între Occident şi Orient. Miracolul şi percepţia sa în Ortodoxie: din punct de vedere teologic, miracolul este o formă de prezenţă a lui Dumnezeu în lume, un răspuns direct, dar discret la rugăciunile credincioşilor. Tot în Ortodoxie există o familiaritate deliberată cu supranaturalul, cu „lumea de dincolo“, cu tot ceea ce mintea umană nu est