Între propunerile oraşului (de multe ori mediocre) de a-ţi petrece seara, programe tv “colorate” şi atitudini particulare cumva discret-plictisite îmi place să cred că în noiembrie timp de aproape două săptămâni, am ales ceea ce trebuia : două ore de muzică bună.

Sună poate vag dar lucrurile stau cât se poate de concret. O dată pe an, excelenta se numeşte Sonoro şi asta ar trebui deja să fie suficient pentru a satisface pe cale auditivă nevoia gramaticala de superlativ. Emoţia, culoarea specifică şi până la urmă, ineditul brand-ului (îl pot deja numi aşa fără nici un fel de reţinere) fac săli arhipline în capitala şi nu numai. Lumea vrea muzica de cameră, pot să jur asta, de bună calitate, bine interpretată şi deloc “surpinzator”, cât mai mult posibil. Scriu la o lună şi mai bine după derularea festivalului dar decembrie e luna cadourilor aşa că îmi pot face liniştit o datorie din a readuce în atenţie o senzaţie de bine; cu funda roşie şi clopoţei de sezon poate, dar în scris şi pe cât de serios permite momentul de relaxare generală a perioadei sărbătorilor. Dacă tot e să tragem linie măcar să ne dea cu plus, cu Sonoro adică, şi încă mult. De ce nu aş da curs unei asemenea nevoi? Mai mult decât atât, evenimentul are deja o dimensiune care îl impune fără nici un fel de efort drept etalon absolut în domeniu. În capitala şi în restul ţării (din păcate), nu există nici un fel de “concurenţă” şi cu atât mai puţin o manifestare asemănătoare ca anvergură în ceea ce priveşte “teritoriul” muzicii de cameră.În fiecare parcurs de noiembrie ceva din spiritul “serios” al muzicii “mari” se concretizează în spaţiile bucureste agreate sau în alte locaţii inedite la modul cel mai direct. Prin mijlocirea unei serii de evenimente despre care nu ar fi exagerat să spun că te ţin cu sufletul la gura - programe spectaculoase, interpretări de un profesionalism absolut şi mai