Curînd după moartea sa în 1124, Ştefan, întemeietorul comunităţii Grandmont, lîngă Limoges, apucase să facă două-trei vindecări miraculoase. Dar călugării săi erau eremiţi contemplativi şi unul dintre ei l-a ameninţat că, dacă nu încetează cu miracolele, îi va dezgropa trupul şi îl va arunca în rîu... A păstra concentrarea spirituală a comunităţii era mai important decît să atragă agitaţia plină de veneraţie a mulţimilor. Însă peste cîteva decenii, un alt conducător al ordinului menţiona în Viaţa sfîntului 15 noi vindecări, la care în 1189 s-au adăugat 39, pe temeiul cărora Ştefan a fost canonizat de Sfîntul Scaun. Eficacitatea miraculoasă a fondatorului sprijinea acum mînăstirea în competiţia cu noi ordine şi congregaţii religioase, asigura coeziunea unei comunităţi care nu mai număra doar contemplativi. „Momentul nu mai era propice discreţiei, ci preamăririi sfinţeniei sale în faţa contestaţiilor interne şi externe“, spune André Vauchez (în Dicţionar tematical Evului Mediu), care menţionează cazul pentru a arăta fluctuaţia atitudinii faţă de miracol, în funcţie de diverse momente istorice şi categorii de credincioşi.
Teologii şi contemplativii au avut mereu de îmbinat – nu fără contradicţii – două exigenţe, două orientări: pe de o parte, interpretarea spirituală a minunilor credinţei; pe de altă parte, administrarea lor în terenul trăirii religioase comune, unde nevoia de minuni „palpabile“, imediat eficace, care să dea asistenţă în viaţa curentă, era predominantă. Au existat autori care au criticat sever abuzul de miraculos, impostura unor „fabricanţi de miracole“, barocul ieftin al unor predicatori, credulitatea mulţimilor. Au existat clasificări din ce în ce mai atente şi mai restrictive în acest domeniu. Dar, în genere, Biserica a folosit miraculosul minunii ca pe un mijloc convingător, spectaculos, exemplar pentru a fixa pedagogic credinţa în popor s