Ca să faci, după decembrie 1989, un drum către cetăţile dacilor, aflate pe raza comunei Orăştioara de Sus, aveai nevoie de perseverenţă, dar şi de un dram de nebunie. Oprelişti de tot felul mă împiedecaseră ani buni să ajung la muntele dorit, muntele sacru al românilor. Drumul de acces devenise pe alocuri albie pentru puhoaie ori potecă mâncată de ploi, nu găseai condiţii decente de cazare. Situaţia a dăinuit aşa până prin anul 2000. Mai mult, „turişti“ ocazionali, foarte mulţi veniţi de aiurea, care căutau, chipurile, tezaurul lui Decebal, au răsucit indicatoarele (şi acelea strâmbe şi mâncate de rugină) în aşa fel încât numai direcţia bună nu o arătau, „arheologi“ români (!) amatori de grătare au considerat că sunt mai bune pregătite chiar pe altarul lui Zalmoxis. Până şi numele fusese furat. Cetatea ridicată de viniturile romane – mercenari strămutaţi din zona estică a Imperiului Roman de Răsărit, Legiunea a IV-a Flavia Felix – construită dincolo de Haţeg a fost numită tot Sarmizegetusa (Ulpia Traiana). La sfârşit de toamnă, m-am lăsat furat de entuziasmul profesorului Dorel Săndesc, fiu al comunei Orăştioara de Sus, şi am pornit încă o dată pe drumul către adevăratele noastre rădăcini. Am prins zile frumoase, cum rareori pot fi în zone de munte, am descoperit oameni ospitalieri.
Tradiţii
– Cum e structurată comuna? – Orăştioara de Sus este destul de mare: se întinde pe mai bine de 20.000 ha şi are circa 2.200 de locuitori. Este compusă din şase sate şi două cătune: Bucium, Orăştioara de Sus, unde ne aflăm, Ludeştii de Jos, Costeşti, Grădiştea de Munte, Ocolişu Mic, Ludeştii de Sus şi Costeşti Deal. Marian Vasile Inăşescu, primarul comunei, vorbeşte simplu, dar cele spuse capătă relief, profunzime. A lucrat o vreme ca angajat al Întreprinderii de metale rare Bucureşti, ocupându-se de prospectarea concentraţiilor de minereu de uran
