Am fost unul dintre milioanele de oameni obişnuiţi şi am purtat, clipă de clipă, povara omului obişnuit. Am călătorit multă vreme cu troleibuze, autobuze şi tramvaie aglomerate, şi apoi cu un Oltcit vechi pe care am învăţat, de altfel, să conduc. Am fost obişnuită să trăiesc pentru alţii mai mult decât pentru mine, iar atunci când făceam, într-adevăr, ceva pentru mine însămi, mă simţeam stânjenită.

De cele mai multe ori, am încercat să trec neobservată, mă aşezam pe un scaun oarecare, mai în spate, bucurându-mă că am prins totuşi un loc… Am încercat să nu ies în evidenţă, deşi am fost mereu, acolo, în mulţime. Am plâns când am fost ironizată, respinsă sau dispreţuită şi m-am bucurat când cineva m-a băgat în seamă sau m-a lăudat.

Am aşteptat la coadă sau la medic, nu am fost scuzată de nimeni şi nu prea am avut voie să greşesc. M-au speriat cheltuielile lunare şi nu am comentat, am căutat în magazine promoţii ca să fac mici economii, am plecat de la serviciu printre ultimii şi am fost dezamăgită de salariul pe care l-am văzut pe fluturaş după o lună de muncă.

Am fost unul dintre cei pe care i-ai întâlnit în şcoli şi locuri obişnuite, cu ochii încercănaţi de rutina slujbei, unul dintre cei care tac de obicei şi nu sunt ascultaţi cu adevărat de semenii lor decât din respect, plictiseală sau politeţe. Uneori, am trecut prin tristeţi copleşitoare, am plâns nemângâiată şi m-am ridicat, fără să ştie cineva că am căzut şi aproape întotdeauna am obţinut mult prea greu orice lucru în comparaţie cu alţii. Şi nu i-am invidiat.

Şi, în timp ce scriu toate acestea, mă gândesc că e greşit să spun că am fost unul dintre oamenii obişnuiţi, pentru că oamenii obişnuiţi nu pot suporta atât de multe situaţii. Am fost un om puternic sau obişnuit doar în sensul că am fost obişnuită cu lucruri grele.

Ştiu foarte bine că nu poziţia socială sau conturile din