Renunţăm la radio, în epoca televiziunii şi a internetului, cum ne îndeamnă câţiva snobi ai mijloacelor de comunicare în masă? E ca şi cum am renunţa la auz de dragul văzului şi la echilibru de dragul mirosului sau al gustului, uitând că fiecare cale de acces a realului spre noi îşi are rostul ei. Radioul cultivă apropierea şi imaginaţia, dar asta, fireşte, numai în măsura în care realizatorii înşişi sunt oameni ai apropierii şi ai imaginaţiei. Apropierea priveşte atât spaţiul fizic (distanţa reală dintre emiţător şi receptor se calculează adunând centimetrii de la gura vorbitorului până la microfonul lui cu centimetrii dintre aparatul de radio şi urechea ascultătorului), cât şi spaţiul psihologic. Spaţiul fizic al radiogeniei propriu-zise nu depăşeşte, de regulă, 100–120 cm. Două exemple ilustrative dintr-o aceeaşi emisiune cu vocea lui Nicolae Steinhardt citindu-şi, în serial, propriile scrieri (înregistrarea se păstrează în Fonoteca de Aur a radioului public, alături de vocile lui Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Lev Tolstoi, J. D. Salinger intervievat de Catinca Ralea, Geo Bogza, George Enescu şi a multor altor celebrităţi culturale). Un experiment radiofonic neintenţionat a avut loc recent la Radio România Cultural: într-o primă ipostază, înregistrarea radiofonică a vocii lui Nicolae Steinhardt a fost redată mediat, respectiv s-a prezentat vocea lui audiată într-un club şi a fost comentată tot acolo, radioul mulţumindu-se cu un fel de „su Publicitate net furat“ de la o distanţă nepermis de mare, cu unele zgomote de fond ce încărcau inutil şi stânjenitor recepţia. În continuare, în aceeaşi emisiune (felicitări redactorului care a simţit acut nevoia revenirii la specificul radiofonic!), vocea aceluiaşi Nicolae Steinhardt, limpede, curată, înregistrată impecabil, a fost transmisă, de aproape, radioascultătorului vizat. Vorbirea de aproape poate emoţiona