Dacă citiţi acest text, cel mai probabil n-a venit sfîrşitul lumii în acel 21 decembrie. Dar, în momentul ăsta în care scriu, să mai fie vreo patru-cinci zile pînă la data de care vorbeşte toată lumea. Dincolo de milioanele de glumiţe pe seama sfîrşitului lumii, dincolo de grămezile de indivizi care iau în serios asemenea premoniţii şi dincolo de dezminţirile care au venit deopotrivă de la Nasa şi de la Vatican, tot a fost cumva bine pentru că am mai apucat să citim cîte ceva despre calendarul şi mitologia mayaşe. Calendarul, împărţit – înţeleg – în vreo cinci cicluri mari (ultimul trebuia să se sfîrşească, iaca, de curînd), mi s-a părut destul de complicat şi plictisitor pentru cineva care n-are şi n-a avut răbdare cu aritmeticile.

DE ACELASI AUTOR Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp Cine sîntem Drăguţă e însă povestea creării omului. Zeii mayaşi s-au dovedit a fi, la rîndul lor, extrem de nepricepuţi. La început cică au creat animalele, dar pentru că dobitoacele nu aveau cum să-i slăvească, le-au alungat în pădure şi s-au apucat să facă omul. Trei sau patru zei s-au moşmondit să pună cap la cap procesul de facere. De trei ori au încercat să făurească o făptură umană, de trei ori au dat greş. Popol Vuh – un soi de Ramayana mayaşă – povesteşte că prima oară l-au făcut, creştineşte, din lut. Din lut galben care, odată muiat, cădea din picioare şi se făcea una cu pămîntul. A doua oară zeii s-au gîndit să-l facă din lemn. Dar lemnul n-avea suflet şi avea memorie scurtă, iar omenirea de lemn s-a apucat să tropăie stîngace şi să uite să-şi preaslăvească stăpînii. O ploaie îngrozitoare au prăvălit zeii pe lemnele umane, care probabil s-or fi umflat şi or fi putrezit în uitare. A treia şi ultima încercare s-a făcut cu ce-i era zeului mayaş aproape de stomac: cu mălai. Omul de mălai trebuia să trăiască pînă acuşica, pe 21 decembrie. Căci şi acela s-a dove