Anul 2012 trebuia să fie unul al reformei. Al schimbărilor structurale, al unui nou început, care să asigure un mai bun acces pacienţilor, să acorde un meritat respect profesioniştilor din sănătate, poate chiar anul în care şi România începe să facă prevenţie şi educaţie pentru sănătate şi nu doar eforturi de a trata cazuri cronice agravate sau neglijate ca niciunde în lumea civilizată. Nu a fost să fie. Proiectul reformei a început în cele mai proaste împrejurări. Făcut public exact acum un an, în perioada sărbătorilor, fără vreo discuţie prealabilă serioasă, designul consilierilor prezidenţiali a fost asumat – cu sau fără de voie – de ministrul de atunci. Şi gata. Adică a fost nevoie de proteste de stradă, declanşate de opoziţia artizanului sistemului naţional de urgenţă faţă de iminenta pe atunci privatizare, pentru ca proiectul să fie retras. Cu totul, din nou fără discuţii. Ce a urmat? Multe, prea multe jocuri de culise pentru a promova interese dintre cele mai diverse, nu neapărat onorabile, în titluri de lege redactate „pe tăcute“. Despre toate acestea, de altfel, aţi putut citi în săptămânalul nostru, la vremea respectivă, într-o analiză amănunţită a noului-vechi proiect de reformă în sănătate, cosmetizat pe ici, pe colo, cât să nu se vadă defectele majore. Dar cum putea reforma să fie discutată, când anul acesta pare să fi bătut tristele recorduri de până acum, în privinţa titularilor portofoliului sănătăţii. Căci au fost deja patru şi, la data când citiţi aceste rânduri, probabil că al cincilea va fi depus deja jur� Publicitate �mântul de credinţă. E drept, revenirea fostului ministru de până în 2008 ar putea fi de bun augur. Este cam singurul care a reuşit să aducă fonduri în sistemul de sănătate, prin „taxa pe viciu“, chiar dacă în mandatul trecut a cheltuit tocmai acei bani pe un proiect complet inutil pentru sistem şi pentru cea mai mare