Ne întorceam dintr-o plimbare din afara oraşului, când, într-un cartier al Iaşiului, am văzut instalat cortul unui circ, iar lângă el erau mai multe animale.
Erau şi mulţi admiratori, mai ales copii, care nu se puteau opri din exclamaţii. Poposise în oraşul nostru renumitul Circus Gärtner, din Germania. Lângă micuţii ponei şi aproape de doi dromaderi, se mişca greoi şi lent un elefant, care era cel mai "studiat” şi mai admirat dintre toate animalele. Gânditor şi molcom, aducea cu el parcă ceva din calmul întinderilor de nisip, de acolo de unde provenea. Avea statură masivă, de câteva tone, cu câţiva metri înălţime, pielea cenuşie, uscată, scorţoasă, pe alocuri încreţită, picioare de uriaş, terminate cu unghii mari cât palma unui copilaş; urechile îi erau clăpăuge, fiecare cât fustiţa cloşată a unei fetiţe, iar ochii erau luminoşi, blânzi şi mari. Îşi flutura coada, nu prea groasă, terminată printr-un "ciucure” din păr. Cea mai interesantă era trompa, formată din nasul unit cu buza superioară cu care prindea hrana sau obiecte mai mici. Găsindu-se pe un loc cu iarbă, "uriaşul” îşi întindea trompa şi apuca smocuri de verdeaţă pe care le înfuleca cu poftă. Fildeşii îi lipseau, fuseseră retezaţi, pentru a se evita accidentele. Cum era destul de cald, oamenii circului îi pregătiseră două vase cu apă: o găleată şi un butoi din plastic. Din vasul mare absorbea apa în trompă şi şi-o turna pe spate, răcorindu-se şi alungând insectele sâcâitoare, iar din vasul mic bea şi-şi potolea setea. Niciodată nu greşea vasele; era uimitor cum nu uita rânduiala fiecăruia; probabil şi asta adevereşte spusa "memorie de elefant”.
Se apropia ora şase după amiază şi toată lumea aştepta să înceapă spectacolul de circ. La ora anunţată, uşa s-a deschis şi totul era pregătit. Bineînţeles, cel mai aşteptat era numărul cu elefantul. După ce a fost dr
