O pasăre cu pene albastre şi un măr roşu

Urmează să se întâmple ceva. Şi-au dat seama de asta până şi cele mai mici gângănii. Flu­tu­rii, buburuzele, furnicile şi cosaşii au dispărut demult. Păsările au amuţit. Întregul foşnet al văilor s-a stins încet, retrăgându-se în cotloane şi scorburi. Aerul e tare şi pur. Dealurile sunt acoperite de fire lungi, aurii, în timp ce iarba măruntă are milioane de nuanţe de verde şi argintiu, de maroniu şi roşcat. Frunze zimţate sau rotunde, alungite sau în formă de stea, toate sunt stro­pite cu aur şi etalează o frumuseţe de dimensiuni cos­mi­ce. E de ajuns să priveşti pădurea dezgolită, înfă­şurată doar ici-colo de pânza ceţurilor alburii. Pe cine cheamă? Pe cine încercă să seducă toată această splen­doare revărsată peste pământ? Ceva urmează să se în­tâm­ple! Mă plimb pe dealuri cu „boata” mea luată de la ciobanii din Ţara Zarandului. Mân turma nesfârşită a gândurilor. Acasă, focul mă aşteaptă mocnind. Pun ceainicul pe plită, mai aşez două lemne peste jar. Apăs pe butonul radioului şi muzica porneşte. Atunci s-a în­tâmplat. Nu ştiu care anume din gesturile mele mărunte era piesa lipsă a universului. Trebuia să se audă în difu­zor flautul şi harpa lui Mozart. Sau trebuia să învie fo­cul. Sau să se umple camera cu miros de vin fiert şi cim­bru. Ceva însă se împlinise. Totul era acolo unde tre­buia, exact în momentul în care trebuia. Mă ridic şi mă întorc către fereastră: ninge! Nu sunt doar câţiva fulgi răzleţi. Nu e doar o părere. Ninge cu ade­vărat! Ini­ma se umple de o bucurie curată şi luminoasă. Parcă văd pentru prima oară o ninsoare. Şi cei patru meri de la fereastra mea. Câtă linişte aşterne ninsoarea asta în mine! Sau poate e doar sufletul meu obosit care vrea să vadă în ea ceva anume, ceva de care are nevoie. Un tremur în piept. Aerul se umple de strălucirea fulgilor de nea. Un voal alb, viu, se cerne între min