Preşedinţia semestrială a Uniunii Europene se dovedeşte o sarcină tot mai ingrată şi marginală, în urma nominalizării unui preşedinte permament şi concentrarii puterii în mâinile liderilor zonei euro.
Atunci când a apărut instituţia preşedinţiei semestriale, totul plecase de la dorinţa de a oferi fiecărui stat membru al Uniunii europene, pe rând, şansa să prezideze dezbaterile comunitare, să stabilească priorităţi şi să îi ofere statului respectiv vizibilitate, prin găzduirea summiturilor europene. Numai că o parte din intenţiile de la început s-au pierdut, astfel că de la sfârşitul lui 2004, summiturile au avut loc toate la Bruxelles, o concesie acordată belgienilor în cursul dificilelor negocieri privind Tratatul de la Nisa.
"Preşedinţia semestrială a Uniunii Europene a fost decapitată" în favoarea Tratatului de la Lisabona, la sfârşitul lui 2009, susţine Yann-Sven Rittelmeyer, un cercetător la Institutul Francez de Relaţii Internaţionale. Tratatul a instaurat un preşedinte permanent al Consiliului Uniunii Europene, însărcinat cu organizarea şi buna desfăşurare a summiturilor europene. Postul i-a fost încredinţat belgianului Herman Van Rompuy.
"Preşedinţia semestrială se ocupă de toate pregătirile în cadrul grupurilor de lucru, dar imediat ce acest lucru devine serios şi fierbinte, Van Rompuy este cel care rezolvă acest lucru cu liderii europeni", remarcă un diplomat european. În cadrul summiturilor, reprezentanţii preşedinţiei semestriale au dreptul să stea alături de Van Rompuy, "dar, în practică, numai patru-cinci lideri se exprimă, în general cei mai importanţi, ca Angela Merkel, François Hollande, Mario Monti sau David Cameron. Restul de 23 tac şi speră ca acest lucru să se termine în curând", susţine diplomatul.
Tratatul de la Lisabona a creat, de asemenea, postul de Înalt Reprezentant al uniunii pentru Politică Externă. Actual
