„Cine-i tipul ăsta care se holbează la mine? Îl cunoşti?“, mă întreabă o prietenă în timp ce-şi bea cafeaua pe terasa cafenelei Firuz din cartierul Firuzaga, Cihangir, nu departe de Muzeul Inocenţei al lui Orhan Pamuk. „Tipul arată interesant, cu dintele lui de aur cu tot.“ Într-adevăr, în colţul opus al terasei, un bărbat slăbuţ, neras, cu ochelari de soare, cu o faţă alungită şi expresivă o privea intens pe Ioana, una dintre cele două prietene care mă acompaniau în acea după-amiază.

Firuz Café este un loc în care vin oameni predominant din lumea filmului şi a teatrului. Mulţi aspiranţi vin aici în speranţa de a fi distribuiţi într-o producţie. O stradă mai jos, o clădire de cinci etaje, urîtă, din beton, construită probabil în anii ’60, găzduieşte Academia de Teatru şi Cinema Studio. În intersecţia de aici, se găseşte cel mai mare număr de terase pe o arie atît de restrînsă. De unde stau, pot număra şapte.

Ioana venise în urmă cu cîteva zile să mă viziteze şi ieşisem să ne relaxăm, iar domnul care o privea era un obişnuit al casei, îl mai văzusem de cîteva ori pe la terasele din jur. Electricitatea plutea în aer, însă nimic nu se întîmplase. Ne-am mutat într-un bar alăturat, pentru un pahar de vin (la Firuz Café nu se vînd băuturi alcoolice). După 15 minute, noul nostru prieten a apărut, s-a aşezat în cealaltă parte a barului şi, în timp ce vorbea cu un necunoscut, arunca cîte o ocheadă spre Ioana. Era ultima ei seară la Istanbul. Ioana îi întorcea privirile, dar el a părut mult prea timid să se apropie, aşa că, după ce am terminat vinul, am părăsit barul.

Cîteva zile după plecarea Ioanei, l-am cunoscut pe Yakup (Iacob). Ne-am recunoscut şi el a venit spre mine nonşalant, fără urmă de timiditate de această dată. Vorbea franceza fără dificultatea cu care eu vorbesc turca. Am început să conversăm. Uşurinţa cu care oamenii relaţionează în Istanbul