În judecăţile asupra altora – în viaţa cotidiană, în mass-media şi mai ales în politică – se repetă în ultima vreme, cu o frecvenţă surprinzătoare şi cu o puternică notă negativă, acuzaţia de aroganţă. În anumite contexte, termenul suferă totuşi o schimbare de sens şi o atenuare a negativităţii: e folosit pentru a desemna – cu oarecare simpatie şi doar uşoară (auto)ironie – acte de teribilism, provocatoare sau surprinzătoare. În limbajul non-standard (mai „de periferie“), cuvîntul are sens concretizat şi chiar formă de plural (aroganţe), intrînd în expresii în curs de fixare (a face aroganţe). Polarizarea sa semantică se poate explica prin implicarea subiectivităţii: aroganţa altora e păcatul suprem, în vreme ce aroganţele proprii sînt motiv de mîndrie.

DE ACELASI AUTOR Dezastre şi provocări Românii au talent Gen. Sau ceva de genul... Pitic şi chitic Pentru arogant (împrumut lexical modern, din secolul al XIX-lea, din franceză) există zeci de sinonime mai vechi sau mai noi, din diferite registre stilistice: îngîmfat, încrezut, înfumurat, fudul, semeţ, trufaş, infatuat etc. În genere, etichetările negative sînt numeroase şi în permanentă îmbogăţire; între ele, seria descriind insul „care se crede superior altora şi îşi afişează sentimentul de superioritate“ se referă la un defect judecat subiectiv, pentru că implică foarte direct relaţia cu judecătorul. Cine îl acuză pe celălalt de aroganţă (în DEX, „purtare obraznică şi sfidătoare; atitudine de mîndrie dispreţuitoare“) nu e doar preocupat de sănătatea morală a aproapelui, ci îi reproşează, implicit, faptul de a-l fi pus într-o situaţie de inferioritate. De altfel, e greu de demonstrat ce crede cu adevărat cineva: eticheta depinde de interpretarea manifestărilor sociale, în care aroganţa (celor plasaţi egal sau mai sus) şi obrăznicia (celor plasaţi mai jos) sînt relative şi interpretabile, în funcţie de sus