Motto: „Te uită cum ninge Decembre“ (G. Bacovia) Fugim de iarnă, dar iarna când ne-ajunge o transformăm în landuri de poveste cu stele-n cer deasupra mărilor, cu magi vreo trei călătorind pe-o rază pe Hristos să-l vază, cu lerui-ler şi dalbe flori de măr când, de dor de pământ, pe case, în ogradă, fulgii de nea învaţă cum trebuie să cadă. Fugim de iarnă dar, când pletele de aur se preschimbă-n arginturi, credem că-nţelepciunea îşi află-n noi sălaş de limpede lumină deşi vedem prea bine balanţa cum se-nclină (în care asfinţit?) spre firul de izvoare tors în adânc de vremea cea fără de sfârşit. Uităm de iarnă dar, la-ntâiul nins redevenim copii şi nu ni se pare că doar pentru ochii noştri desfăşoară văzduhul tot atâta puritate cât să putem lua de la-nceput povestea veche-n care am crezut c-a fi ferice-n viaţă chiar se poate. Şi suntem! Lâng Publicitate ă bradu-mpodobit cu globuri rotitoare şi lumini uităm că cetinatul s-a jertfit de dragul nostru, iarna să ne fie poveste de aleasă bucurie, iar pluguşorul brazdă de-nceput pentru ogorul nou cu grâu ales din vatra necuprinsă-a lumii însufleţite, semn şi înţeles cum că venirea noastră aduse un cât de mic adaos lumii. Uităm de iarnă (şi de ce n-am face-o?) când vin colindătorii-n prag să spună de-o veste mare cum că s-a născut Pruncul Luminii, Cel făr’ de-nceput, Pruncul Iubirii, Cel Mântuitor, spre-a ne fi Cale, Viaţă, Adevăr! (Numai de n-am uita că prin noi chiar toate acestea pot primi şi har). Să tot uităm de iernile din gând dacă iubirii ştim să-i facem rând prin tot ce suntem, prin ce-am putea fi, dând înţeles minunii de-a trăi. Să tot uităm de iernile din suflet (de le-am ştiut cândva) de-o noapte lungă, şi să lăsăm lumina să ne-ajungă pe-un fir de zâmbet înflorit de-o stea. Şi dacă, totuşi ierbile ne-ajung, şi ni-i bogată criza-n puţini bani, s-avem înţelepciunea de-a admite că-n v