Într-o seară toridă din vara trecută, cînd toată lumea era la Bookfest, am ascultat-o pe romanciera Sylvie Germain vorbind (la Centrul „Sfinţii Petru şi Andrei“ din centrul Bucureştilor) despre ultima sa carte, Rendez-vous nomades (Albin Michel, 2012), amestec de eseu şi proză bună, dar şi despre parcursul său intelectual şi spiritual, despre vechile sale preocupări pentru mistică şi relaţia omului cu divinul. A povestit, cumva edificat, despre maestrul ei, Emanuel Lévinas, despre Simone Weil, Maurice Blanchot şi despre roza lui Angelus Silesius, însă mai ales despre relaţia sa personală cu credinţa şi despre modul în care şi-a asumat-o în această carte insolită şi într-o lume literară franceză mai degrabă atee sau agnostică, dar care i-a acordat recent Marele Premiul al Societăţii Oamenilor de Litere din Franţa.

DE ACELASI AUTOR „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Istoria şi frumuseţile patriei „Lucrul cel mai important în relaţia cu creştinismul“ – a spus Sylvie Germain la Bucureşti – „este acela de a putea locui în acest spaţiu mental care este Biblia. Nomadismul mi s-a părut o bună analogie, pentru că nomazii rătăcesc prin deşert ştiind totuşi bine unde vor să ajungă, înălţîndu-şi corturile şi locuind acolo. De două sau de trei ori ori în Vechiul Testament se spune că Moise a înălţat un cort în afara taberei sale şi că acel cort era «cortul întîlnirii» unde aştepta un semn de sus, o manifestare a lui Dumnezeu. Ideea acesta minunată, aceea că prezenţa dumnezeirii se deplasează odată cu oamenii, am preluat-o în titlul cărţii mele. Ideea de nomadism este prezentă, de altfel, adeseori în Biblie: întîlnirea lui Iisus cu samariteanca se încheie cu prevestirea zilei în care Dumnezeu va fi cunoscut «în spirit şi în adevăr», nu într-un loc anume, fie el şi unul sacru. Acest lucru înseamnă, poate, că fiecare fiinţă umană este un templu în mişcare