Despre cuminţenie şi curaj Îngăduiţi-mi să deschid azi, cu cheia de vorbe, pentru câteva clipe, „cartea de aur“ a Spitalului Floreasca. Aprind astfel, cu voia dumneavoastră, lumina proprie deasupra mărturisirii de suflet făcute de dr. Mihai Mihailide: „vieţile «nespuse» sunt vieţi care cad în paragină şi se întorc în hăul din care au venit. Fiecare om, până la urmă, vrea să-şi înalţe, din cuvinte, casa vieţii lui“. („Eul altora“, 2012). Mult prea puţin s-a scris despre spiritul urgenţei, despre „duhul şi adevărul“ acestei instituţii unice. Efortul continuu şi dăruirea fără hotar a vieţuitorilor ei au fost temelie de suflet pentru spital. S-a început cu Societatea de Salvare, unde profesorii Nicolae Minovici şi Iacob Iacobovici au găzduit pe mai tânărul doctor Bagdasar, în anii 1933–1934, comparându-l cu celebrul său maestru Cushing în ceea ce priveşte „tehnica impecabilă şi îndemânarea operatorie cum rar se pot vedea“. Asigurările sociale, în 1912, îl aduc „la datorie“ pe profesorul de chirurgie Traian Nasta, în a cărui subordine lucrau doi secundari nu mai puţin celebri: dr. Emil Carp şi dr. Dan Gerota. Mai aproape de timpul nostru, ca model pentru şeful de şcoală îl găsim la Floreasca pe profesorul Iuliu Şuteu, care pune practic bazele chirurgiei moderne. Spaţiul profesional se structurează cu greu, străbătând timpuri potrivnice, „plătind chirie“ în mai multe imobile şi supravieţuind fizic bombarda­mentului din 1944. Spiritul urgenţei a sfidat forma, mărturisind despre fondul străvechi al mesajului său: ajutorul semenilor aflaţi în suferinţă, cu preţul chiar al sacrificiului personal. Profesorii Dan Gavriliu, Pavel Simici, Dan Setlacek, Alexandru Prişcu şi Dan Tulbure au ucenicit la Floreasca „în chip de oameni obişnuiţi“. Au gustat, pe rând, din mulţumirea unică de a fi dăruit viaţă în situaţii uneori „imposibile“ teoretic. Au dovedit că acest tip