Viaţa îi rezervă fiecăruia dintre noi destule surprize. Dar tot ea dospeşte surprizele şi în cutii speciale rezervate popoarelor. Pe când asistam la eforturile susţinute ale propagandei lui Ceauşescu de a se izola, de a se rupe de restul lumii, pretextând existenţa statală a daco-geţilor lui Burebista cu... 2050 de ani în urmă, invocând priorităţi româneşti acolo unde nu erau şi vrând să acrediteze importanţa unui popor şi a unei ţări numai pentru că în felul acesta creştea statura lui, îmi spuneam că dictatorul este o aberaţie a istoriei şi un impostor grotesc. Credeam pe atunci că el este surpriza crescută din cutia pandorică a unui anumit destin naţional şi că toate imposturile pe care acea direcţie grotescă a propagandei le încuraja şi le promova vor fi, pentru multă vreme, aberaţia care sare din tipare a unei conduite ideologice şi politice.

Au urmat apoi revoluţia şi douăzeci şi trei de ani de viaţă democrată, timp în care au avut din belşug vreme să se afirme - în anii 90 cu precădere - tendinţele antioccidentale ale politicii româneşti şi direcţiile conexe ale discursului politic; cele presărate cu accente xenofobe, antisemite şi rasiste, culminând cu votul din 2000, când Ion Iliescu a câştigat competiţia politică numai pentru că multă lume a preferat exasperantul iliescianism spectrului oferit de competitorul Corneliu Vadim Tudor.

La 1 ianuarie 2007 România a pătruns însă în Uniunea Europeană, iar momentul a fost pentru majoritatea masivă a concetăţenilor noştri unul de triumf şi de confirmare a speranţei. Intram acum într-o nouă epocă istorică, dispuşi să păşim cot la cot cu populaţia din statele în care până atunci românii pătrundeau cu viză, puteau dobândi dreptul la muncă în urma a numeroase formalităţi ori trebuiau să se strecoare şi să trudească ilegal, ca nişte infractori. Principiul fundamental al Europei Unite -