Stau în fund şi mă zgudui de plâns. M-am mutat de pe aleea asfaltată – de fapt, formată din nişte dale de beton puse una lângă alta – pe pământul bătătorit de lângă ea doar pentru că m-a obligat mamaie. „Să nu răcesc“. Nu-mi convine, voiam să stau în mijloc şi să se împiedice de mine la fiecare pas, să mă vadă cum mă topesc de plâns că m-a dat afară din bucătărie pentru că i-am umblat la aluatul de cozonac, lăsat să crească.

Ce ştie ea? Eu vreau să fiu scriitoare când o să mă fac mare şi coca aia din ligheanul gălbui şi cu smalţul sărit în vreo două puncte pe dinafară e maşina mea de scris. Plus că-mi place să-mi bag degetele prin ea. Iese din bucătărie doar să arunce aluatul - „Na, că arunc şi mâncare din cauza ta, şi e păcat!“ Nu ştiu ce e ăla păcat, dar mă prind că e de rău şi mă bucur.

Apare şi tataie de undeva din spatele curţii, cu un cui îndoit între degete. Îi pune ligheanul în braţe, să arunce el, că „fi-sa“ e de vină şi oricum ultima oară când a intrat în biserică era îmbrăcat în ginerică.

El se apleacă să se uite la ea şi pe mine mă apucă râsul. Atunci când lasă capul în jos, îi văd toate zgârieturile de pe chelie – e foarte înalt, dar o cu totul altă trăsătură îl face să intre direct în orice creangă sau streaşină mai joasă. Aceeaşi trăsătură care mă face să vărs, cel puţin o dată pe zi, cafea.

Era curtea ei, dar ea era a lui

„Ia-o, du-o, mai şi râde de mine acum!“ Încep iar să bocesc cât timp ea intră în bucătărie şi el caută ceva prin magazie. Îmi face apoi semn din cap să mă duc cu el. Mă ridic împleticindu-mă şi, cât mă concentrez să-mi şterg obrajii şi gâtul, ajungem pe la mijlocul curţii, la strungăriţă – nu încercaţi să căutaţi acest cuvânt cu acest sens în altă parte. Dacă-l găsiţi, înseamnă că vă aflaţi în satul Tinosu din judeţul Prahova, pe Strada Gării, numărul nu-l mai ştiu, într-o c