Mi-am petrecut o bună parte a acestui an promovîndu-mi cartea de teorie muzicală The music of the Temporalists, publicată pe Amazon, în format Kindle, la sfîrşitul lui noiembrie 2011. Am intrat astfel în contact cu o mulţime de muzicieni, majoritatea profesori de teorie muzicală, dar şi compozitori (etno)muzicologi sau specialişti în improvizaţie. O minimă curtoazie mă obliga să aflu cîte ceva despre activitatea celor care îmi cumpăraseră cartea şi se învredniciseră să îmi scrie cîteva rînduri. Din acest motiv am ascultat, după o pauză de aproape treizeci de ani, foarte multă muzică contemporană şi am rămas uimit constatînd cum, cel puţin în percepţia mea inexpertă şi subiectivă, cele trei decenii de relâche (o întreagă generaţie!) nu păreau să fi schimbat nimic esenţial în paradigmele cunoscute ale muzicii care pe „vremea mea“ se chema „nouă“ sau „contemporană“ – acum fiind numită şi „alternativă“ sau „contemporană clasică“.

În lunile despre care vorbesc, am ascultat o mulţime de lucrări ce mi s-ar fi părut la fel de „contemporane“ în 1982, anul în care, dacă îmi aduc bine aminte, am mers pentru prima oară la un concert de muzică nouă. Mi-am spus că aşa ceva nu poate fi cu putinţă şi, într-o zi de septembrie, am început să caut pe YouTube, Vimeo şi SoundCloud creaţii recente ale compozitorilor listaţi pe site-ul „The living composers project“ – la întîmplare. După cîteva ore de audiţii fragmentate, rămăsesem la aceeaşi concluzie – muzica contemporană nu mai e contemporană. Nici o piesă lansată în ultimii cinci ani, dintre cele ascultate, nu mi-a creat impresia că nu aş fi putut-o asculta în anii ’80 cu sentimentul că aparţine acelei perioade. Dar, cum creaţia muzicală delimitează un domeniu în care sita care cerne valorile este împovorător de deasă, mi-am păstrat uluirea, dar am ajuns la concluzia că, sfătuit de cineva care se pricepe, cu siguranţă aş fi p