Interviu cu Indira Spătaru, muzeograf – Suntem în incinta casei memoriale „Otilia Cazimir“. Care este, pe scurt, istoricul acesteia? – Născută la Cotu Vameş, în Neamţ, în 1894, Alexandrina Gavrilescu – numele adevărat al Otiliei Cazimir – devine ieşeancă la patru ani, când familia (tatăl învăţător, mama casnică, îm­preună cu cei cinci copii) se stabileşte la Iaşi. Tatăl său a cumpărat această casă din str. Bucşinescu nr. 4, în apropiere de biserica Zlataust şi de Casa Teodorenilor. Aici avea poeta să trăiască până la 73 de ani, când s-a stins din viaţă, fiind înmormântată la Cimitirul „Eternitatea“. Casa, aşadar, datează de pe la 1853. O casă bătrânească, cu beci, cu o grădină încărcată de liliac, de miozotis la vremea aceea, şi foarte mulţi copaci bătrâni, ulmi seculari. În curte există un pietroi, „pietroiul lui Didi“, spunea mai târziu Otilia Cazimir într-un interviu, pe care a început să scrie întâile sale poezii, pe vremea când era elevă la Liceul „Oltea Doamna“ – Liceul „Mihai Eminescu“ de astăzi. A expediat o poezie intitulată „Noapte“, la „Viaţa Românească“, revistă patronată de Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu, dar, din timiditate şi de frica directoarei liceului, o persoană severă, care nu încuraja versurile, considerând că poeţii sunt cam visători, a pus în locul numelui trei steluţe. Citind poezia, cei doi directori au remarcat talentul şi, astfel, împreună, i-au ales pseudonimul Otilia Cazimir. Casa, care conţine două încăperi, a devenit muzeu în 1972, prin donaţia nepoatei Otiliei Cazimir. – Cum este organizată casa memorială? Sunt două camere… – În prima odaie, poeta îşi primea musafirii şi, slavă Domnului, veneau foarte mulţi, atât din târgul Iaşiului, cât şi din întreaga ţară. Veneau pentru a cere un sfat sau a primi un ajutor. Poeta a încurajat tinerii scriitori, pe Ioanid Romanescu, pe Ana Mâşlea, care veneau cu o sumedeni