Urmărind mărturiile Evangheliilor, Elena Solunca evocă naşterea Pruncului ce a schimbat cursul istoriei omenirii.

Se întreba Psalmistul: „Doamne, ce este omul, de te-ai făcut cunoscut lui?“. O întrebare deschisă cât zarea căutărilor, ca o speranţă pe care omul o urmăreşte până la hotarul zădărniciei, înţelegând că este fiinţa căreia Dumnezeu i s-a făcut cunoscut, fără să răspundă întrebărilor copleşitoare ce se ivesc. În altă parte, psalmistul mulţumeşte lui Dumnezeu că l-a făcut „o fiinţă atât de minunată“, cum minunată, „mai presus de mine“ este ştiinţa Lui, la care omul nu poate ajunge, dar spre care năzuieşte fierbinte. Domnul, „creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute“, se face cunoscut neîncetat prin toate pe care „cu înţelepciune le-a făcut“. La „plinirea vremii“, Dumnezeu s-a făcut cunoscut prin Fiul Său, Cel Unul Născut mai înainte de toţi vecii, cum mărturisim în Crez iar acum colindul vesteşte: „Astăzi S-a născut Cel făr-de-nceput, cum au spus proorocii“. Lucrând voia Tatălui Ceresc, Hristos S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, S-a făcut om ca omul să se îndumnezeiască. Odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, se schimbă sta­tutul ontologic al omului, care nu mai este doar rob, ce-şi primeşte simbria pentru osteneala sa, ci poate deveni fiu, moştenitor al vieţii veşnice care, scrie Sf. Apostol Ioan, înseamnă „Să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevă­rat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“. Naşterea lui Hristos, sărbătorită în fie­ca­re an ca piatră de hotar pentru mersul omului prin timp, a împărţit istoria uma­ni­tăţii în două mari etape, încredinţând că „de acum până-n vecie Domnul cu noi o să fie“. Până la naşterea cea peste fire a Domnului, se putea spune cu Eclesiastul că „nimic nu e nou sub cer“, fiindcă noul avea să vină de mai sus, de la Cel ce a făcut cerul şi pământul. Cu Mântuitorul primim o „poruncă