- Unde le-ai găsit?
- A, mă plictiseam. M-am uitat un pic prin bibliotecă.
- Înţeleg.
- Interesantă treabă cu tipul acela care şi-a omorât nevasta.
- Nu ştim dacă şi-a omorât-o. Deocamdată e doar suspect.
- Ştii ceva? A omorât-o. N-ai văzut ce mutră de criminal are?
- Nu poţi condamna pe cineva doar pentru că are o mutră antipatică.
- Şi ce zâmbet insolent. Îţi vine pur şi simplu să-l plesneşti.
- Mamă, ăsta e un articol bazat pe informaţiile de la procuratură.
- Ce plictiseală! Nu ştiu ce fel de jurnalistă eşti tu. În locul tău eu aş face propria mea investigaţie şi le-aş oferi celor de la procuratură cazul pe tavă!
*
Mama este cel mai critic cititor al meu. Adică ar fi, dacă ar citi ziarul, pentru că o face doar ocazional, în situaţii nepotrivite precum cea de faţă. Deşi eu mă străduiesc din răsputeri să câştig respectul şefilor mei de la redacţie, există de fapt un obiectiv mult spre aproape imposibil de îndepinit, unul despre existenţa căruia devin conştientă câteodată: acela de a o mulţumi pe mama. De a o mulţumi, nu sper la mai mult, la a face ca ea să fie mândră de mine. Ar fi imposibil. O dată am îndrăznit să mă plâng de atmosfera din redacţie şi în loc să mă liniştească spunându-mi că oriunde poate fi dificil mai ales la început, ea m-a sfătuit să renunţ şi să caut ceva mai de nivelul meu, un loc de muncă căruia i-aş putea face faţă. A fost şi ultima dată când am încercat să obţin înţelegere şi mângâiere de la ai mei în ce priveşte şicanele zilnice de la redacţie. Mai târziu, un interviu de-al meu cu o personalitate, un scriitor renumit, a fost citat într-un volum biografic apărut la o editură importantă. Am dus cartea acasă ca să-i dau gata pe ai mei. În timp ce tata avea lacrimi în ochi ca un prost şi mă îmbrăţişa, mama a luat cartea în mână, a răsfoit-o şi m-a întrebat cu aproape cu d
