* interviu cu poetul Radu Florescu * Radu, după debutul tău din 1989, s-au adăugat multe poeme şi cărţi. Acum, după un sfert de veac, cum caracterizezi tu viaţa literară în care ai fost şi încă eşti implicat? - După un sfert de veac în care poezia a fost pentru mine un mod de-a fi, o permanentă stare de reflecție a vieții mele de aici de pe pămînt, un destin asumat. Pot spune că locul în care am trăit și-a pus amprenta în mod decisiv pe cărțile pe care le-am scris în toți acești ani. Viața mi-a oferit pînă acum experiențe vii, scrisul a fost acea supapă prin care am reușit să comunic, ori de câte ori aveam sufletul greu. Poezia m-a apropiat de oameni, într-un mod cu totul special, mi-am făcut prieteni pe viață, alături de care am trăit și trăiesc frumos. Dar implicarea mea în viața literară a fost mai mult sporadică, doar cărțile mele au fost cele care m-au scos în lume. Fiecare am fost pe cont propriu, fiecare am decis la un moment dat drumul pe care plecăm, sau de cele mai multe ori a fost doar întâmplare. Eu am fost mereu în umbra reflectoarelor, eu am fost mereu marginea. Așa am fost lăsat în lumea asta. * Poezia ta are vizibile accente sumbre, pesimiste – mă gândesc la “Rău de pământ”, “Negru transparent” sau “Satrapia” – dar tu eşti un optimist. Cine dintre cei doi învinge până la urmă? Despre criticii “tăi” ce părere ai? - Dincolo de cuvintele care mă caută, totdeauna am trăit prin poezie experiențe fabuloase. Nu știu dacă poezia mă scrie pe mine, sau eu scriu poezie. Nu pot fi altfel, momentele mele de singurătate absolută mă duc direct în inima poeziei. Acolo trăiesc și văd cuvinte, stări, agnoase, care, într-un final, mă rezumă. După poezie vine viața, care mă pune pe drumuri. Aici nu mai poți trăi din cuvinte, aici ești sau nu ești. Teama de-a greși, dorința de-a fi bun, te însoțesc clipă de clipă. Născut în zodia gemenilor, îți poți imagina ușo