Tudor Chirilă vorbeşte despre perioada copilăriei şi îşi aminteşte cum, mai târziu, regretatul jurnalist Ioan Chirilă le spunea colegilor săi de la ProSport: „Fiu-meu cu nişte băieţi face o muzică extraordinară!“
Într-o pereche de jeanşi negri şi cizme, Tudor Chirilă se-ndreaptă spre uşă când aude sunetul soneriei: „Next on Dallas“. Râde fermecător. Saltă din călcâie ca un copil. De fapt, abia s-a întors dintr-un turneu în ţară, unde şi-a lansat cartea „Exerciţii de echilibru“, care reuneşte postările sale de pe blog. A fost la Timişoara să dea autografe, dar şi la un centru de hemofilici, pentru un eveniment caritabil. E ziua în care acordă interviuri, două deja s-au încheiat şi urmează al treilea. E frânt, însă gândul că vorbeşte cu oamenii, că face ce-i place, îl umple din nou de energie. „De fiecare dată când simt că nu mai pot, mă gândesc că sunt atâţia oameni care se duc în fiecare zi la muncă şi stau opt ore la un serviciu care nu le place“.
Spuneai într-un interviu: „M-am dus în vacanţă la Singapore şi am sfârşit prin a sta cinci ore într-o librărie“. Acum, cartea ta e în librării.
E o bucurie fiindcă textele erau atipice pentru ceea ce se numeşte un blog de succes. Mereu am să aleg să nu scriu despre mondenităţile momentului şi nici să mă iau de persoane publice ca să-mi crească traficul. Sunt texte scrise pe fugă, în avion, în tren, în parcare înainte să urc în casă; la stopuri; în sala de aşteptare de la medic; pe unde m-au prins ideile. Am scris şi în timpul celor dragi – ăsta e, poate, singurul lucru pe care l-aş schimba. Deşi, cei dragi ar trebui să te înţeleagă; dar cât să te înţeleagă?
Printre postări e şi una impresionantă în care povesteşti despre cum ţi-ai pierdut vocea. N-a fost greu să te expui?
Nu, chiar am simţit nevoia să scriu textul dintr-o suflare după ce m-am făcut bine, cu ajutorul doamnei Gabriela Duţescu,
