Multi au vrut sa vada cu ochii lor sfarsitul unui regim. L-au numit « Basescu » si au conjurat sfarsitul lui cateva saptamani de-a randul in vara lui 2012. Cand au inteles – destul de repede dupa referendum – ca nu vor avea parte de caderea dorita, s-au dus la votul de la legislativele din decembrie pentru ca macar simulacrul de indepartare a basismului sa fie dus la bun sfarsit. Nici simulacrul n-a reusit pe deplin: zeci de ancore vizuale si auditive au ramas implintate in peisaj, fostilor mari vinovati de dezastrul national recent e de-acum limpede ca nu le va cere nimeni socoteala, propagandei de serviciu nu-i va astupa nimeni gura si nici nu-i va taia fondurile. Prin urmare, optimistii de duzina, adica aceia care au urmarit cu sincera incrancenare inscenarea de meci intre niste adevarati «actori» politici, se regasesc de sarbatori si inselati, si dezamagiti, si dezorientati.

Unii au mirosit semnele sfarsitului de regim inca din 2010. Doar ca nu regimul, in sensul de detinator al fortei, se sfarsea atunci, ci porneau pe panta epuizarii resursele de mentinere a echilibrului din economie si din societate. Lunga agonie traita de tara inca miscatoare de atunci incoace eroda, ce e drept, si regimul, fara a se deschide insa spre vreo alternativa. Pericolul unei mari si violente rupturi – real si infricosator – a fost anulat simplu, cu mijloace la indemana: s-a confectionat din bucati de material luate de la haine mai vechi, politice si de media, un fel de opozitie, ceva care sa aduca a alternativa, si a fost injectata periodic cu teme, cu adrenalina, cu manifestari discursive si de strada. Responsabilii cu forta au tot tras de odgoane cand hais, cand cea, asa incat, prin zdruncinaturile grohotisului coborator, aparentele zise « democratice » ale show-ului sa fie pastrate, iar elitele de toate felurile cu care se lucreaza tradarea si sabotajul sa nu sufere prea