Despre bunicul meu nu am prea multe amintiri. A murit la un an după ce m-am născut. Am auzit însă foarte multe despre el şi toate începeau la fel: „Ce seamănă ăsta mic cu Nicu”.

Prima amintire despre bunicul din partea mamei o am dintr-o seară de vară. Intru în casă. Era întuneric, iar ai mei stăteau în pat. „Ăsta o ia pe urmele lu’ tactu’. De mic a început deja cu jocurile de noroc”. Discuţia era între tata şi mama. Mie nu mi-au spus nimic.

Curând am aflat că mătuşa mea preferată, Geta, era de fapt sora bunicului meu, iar faptul că semănam cu el m-a făcut mai mult decât nepotul favorit. Cealaltă, femeia aceea cu părul alb, căreia toţi îi spuneau „Mami”, am aflat eu mult mai târziu că era străbunica mea. Am aflat abia după ce a murit.

În casa bunicului meu am stat o singură dată. Şi atunci dintr-o conjunctură (veniserăm să zugrăvim casa bunicii). În aceea casă locuia acum Mami, care, nu ştiu de ce, dar când mă vedea zici că zărea o stafie. Scuipa în sân de fiecare dată.

Geografia locului pe unde copilăream era cam aşa. Casa bunicămii şi cea a străbunicii erau practic într-o curte mai mare, despărţite de un gard, cu o poartă în mijloc. La câteva străzi mai încolo, locuia sora bunicului meu, Geta. Când mergeam la ţară, tot timpul stăteam la bunica mea. Pe la „vecina de cartier” nu aveam voie să trec. „Să nu deranjezi!”, mi se spunea.

N-aş fi trecut eu pe la Mami, nu-mi era prea dragă şi nici nu ştiam că există vreo legătură de rudenie între mine şi ea. Problema era alta. Bunica mea avea obiceiul de a mă trimite la magazin foarte des. Aveam o bicicletă Pegas verde şi mergeam, nu asta era dificultatea. Dar la blocurile de lângă magazin stăteau nişte ţigani şi, de câte ori mă vedeau, de atâtea ori mă fugăreau. Îl bătusem mai demult pe unul dintre ei pentru că îmi şterpelise o pâine din plasă. Dacă Mami m-ar fi lăsat să trec pe la ea prin curt