„Substanțe interzise“

de Liviu Ioan Stoiciu

Fecunditatea poetică a lui Liviu Ioan Stoiciu este întremătoare pentru poezie și pentru cititorii ei în aceste timpuri atrase magnetic de succes comercial în toate planurile vieții. În vreme ce destui scriitori din generația lui caută vizibilitatea mediatică (de înțeles până la un punct), Stoiciu stă ca melcul în cochilie și scrie carte după carte. Atunci când nu scrie versuri, poetul e o prezență redutabilă în publicistica literară și politică, pe teme care ating chestiunea esențială a ultragiului demnității românești. Un credincios după natură, Stoiciu este un poet de teribil experiment și resuscitare a formelor, lucrând chiar în stranietatea (natura ideală a poeziei sale) care produce noi praguri și cercuri de depășit, în modulări ale țipătului care topesc „supranaturalul“ în cheagul realului detracat. Atavismul poetic e pus la teasc de acest descriptor de cazuri „telurice“, în care o umanitate simplă, redusă la condiția ființării, are brusc acces la stări și noțiuni inavuabile în mod normal. După „Craterul Platon“ (Vinea, 2008) și „Pe prag. Vale-Deal“ (Cartea Românească, 2010), poetul revine cu o nouă carte, semn că acest muncitor herculean e mereu prezent în oțelăriile sale poeticești, acolo unde fierul se bate cât e cald, iar duhul alchimic al versului suflă doar asupra instrumentelor celor conștiincioși. „Substanțe interzise“ (Tracus Arte, 2012) reprezintă vocea tripartită, unitară, pe fond, a unui suflu poetic deja aruncat asupra prăzii sale, un animal straniu care-și controlează cu obstinație arealul, zona de viață aflată la întretăierea lumii vizibile cu „energii de vibrație“ de unde vin sunetele „clopotului dogit din viitor“. Viitorul astfel înțeles și produs de poet este un dincolo tot mai obscur, mai slăbit de însăși neputința prezentului de a-l iradia cu „substanțe“ neprohibite. Etajată pe