De când mi-o amintesc pe mamaie, am ştiut-o mereu singură, căci tataie s-a prăpădit brusc şi i-a lăsat pe mână o ditamai gospodăria pe care a încercat să o îngrijească cum a putut. Ea a fost bărbatul în casă de-atunci.
Acum, student fiind, am descoperit în mamaie acel om sensibil şi grijuliu, care duce dorul nepotului plecat la capitală. Zic asta pentru că în tot timpul ăla cât eram acasă nu am ştiut cine e cu adevărat. Mereu ocupată şi mereu cu ideile ei fixe. Nu-i intrai în voie dacă nu era cum zicea ea. „Am fost odată la horă, jos, pe unde e Baia Verde acum. A venit unu la mine să mă ia la joc. Da’ ce, crezi că m-am dus? I-am zis «fugi, fugi». Să mă lase pă mine cu d-astea.”
„Ţoasa”
Mamaie nu m-a vrut. Maică-mea mi-a zis că la naştere era tare supărată că nu m-am născut fată. Dar m-a iubit şi aşa. M-a iubit că aveam ochii verzi şi mari cât cepele, că eram blond şi că eram nepoti-su’, cel mai frumos nepot de altfel. Ochii cred că de la ea i-am moştenit, nişte ochi albaştri, sticloşi ce strălucesc pe faţa-i palidă şi brăzdată de riduri ca două safire. În oraş toată lumea o ştie, «a, da! Tanti Tanţa!», dar nu ştiu dacă asta e de bine sau de rău. Mă-ntreb cum de mai poate să facă treabă şi acum. Ia un pumn de pastile pentru inimă şi cap şi, chiar şi aşa, e în stare să crape un butuc sau să tragă căruţul cu butelie.
Face 80 de ani în februarie şi uită mereu asta. Uită că nu mai e tânără şi că tensiunea îi creşte constant. Pleacă cu noaptea în cap să aducă pâinea cea de toate zilele şi să-şi plătească dările. Mai mereu se întoarce supărată din oraş că nu are destui bani să ia şi ea „mai mult”. Nu stă locului o clipă. Ba se duce la apă, ba face curat la animale, ba spală, ba face mâncare.
„La anii tăi Victore, io munceam cu tata, la câmp, la animale, nu stăteam”, aşa-şi motivează mereu energia fără de sfârşit. În unele zile, o mai văd dormin
